”Credeam că mi-am încheiat socotelile cu România. M-am întors după #Colectiv. Am rămas pentru Educație”

 Corina Popa, doctorand, cercetător în analiza discursului la Complutense, Madrid
Acum mai bine de trei ani, credeam că mi-am încheiat socotelile cu România. Mă mândream să fiu singura absolventă româncă din an a Școlii Diplomatice din cadrul Ministerului de Externe al Spaniei, învățam ce înseamnă cercetarea de calitate la Universitatea Complutense din Madrid, publicam primul articol științific într-o revistă bine cotată din străinătate, aveam șansa la o cariera universitară respectată și întâlneam mentorul vieții mele. În fața mea se deschidea o lume. Și nu, n-aveam regrete când cârcotașii, din frustrare sau invidie, îmi spuneau „că-mi trădez țara care m-a crescut”. Nu trebuie să fiu în România, când România e în mine.
„Lili, colega noastră de facultate de la spaniolă nu mai e” 
Dar mulți români rămăseseră la propriu în România. Știu, ar părea o afirmație fără rost, dar a fost de ajuns o singură noapte să aflu că nu e așa: 30 octombrie 2015. Îmi amintesc vag cum, în timp ce scriam în lumea mea la nu știu ce articol, un prieten mi-a dat un mesaj și mi-a povestit despre incendiu. De noaptea până dimineața avea să fie „un incendiu”. A doua zi, mesajul de la prietena mea, Iza, spunea doar atât: „Lili, colega noastră de facultate de la spaniolă nu mai e.”
„Un incendiu” devenea „incendiul”, Spania devenea o șansă la viață, în timp ce România era, pentru Lili, sfârșitul. Două fete, din orașe de provincie ale României, absolvente de filologie spaniolă, pentru care loteria a fost, de data aceasta, granița. O loterie care a adus după ea o responsabilitate cât un ocean și o conștiință care nu m-ar fi lăsat fără să mulțumesc pentru darul de A FI, venind să lupt pentru ce rămăsese din țara mea.
Sfârșitul colegei mele a fost pentru mine un început. Pentru că pe 30 ianuarie mă întorceam în țară, hotărâtă să mă prindă 2016 în România.
Educație:  Cuvântul de care mă agăț pentru a mai găsi o șansă pentru țara asta
Veneam să rămân. Să mă implic, așa cum știam și cum puteam. De putut…mai puțin, de știut…doar ce se putea afla din bula de academii, conferințe și sindrofii. Ce-i drept, devorasem, prin biblioteci, filozofii, teorii și istorii, învățasem despre Kant, Mill și Kissinger, mă certam prin articole cu Derrida și cu Foucault. În practică, prin ce știam nu aveam cum să schimb nimic, pentru că, în România, diplomația, discursurile și politica nu sunt despre reprezentare, „poziționare ideologică și axiologică pe axe imaginare”, nici despre „etică și moralitate”, ci despre cum promiți, manipulezi și domini mișelește. Dar a trebuit cum, necum să las dialogurile cu Mill, cu Kant și cu Kissinger într-o arhivă stângace a unui doctorat încă neterminat, să arhivez în suflet lecțiile fascinante despre valorile europene de la Școala Diplomatică, să ghemuiesc în conștiință glasul mentorului de geniu de la Complutense și să port, în amintire, rafturile somptuoase cu cărți în toate limbile pământului, clădirile, parcurile și șoselele cu iz occidental prin bibliotecile noastre cu bulină roșie și cărți prăfuite, pe aleile pline de gropi ale Bucureștiului, pe coridoarele reci și ostile ale Parlamentului, unde un om minunat avea să îmi dea șansă să lucrez și să îmi găsesc vocația, cercetând despre și pentru educație.
Și am ajuns la cuvântul-cheie – educație. Cuvântul de care mă agăț pentru a mai găsi o șansă pentru țara asta. O șansă care crește privindu-mi în ochi elevii, în puținele ore în care îmi mai rămâne timp să predau. Suficient însă încât privirile lor însetate de normalitate, de nevoie de a gândi, nu de a fi gândit de sistem să-mi dea aripi să-mi duc pe unde pot schițele, ideile și poveștile despre ce putem face pentru învățământul românesc. Idei pe care încerc să le aplic prima dată în orașul meu industrial poluat – Ploieștiul.
Într-un fel nu eu, ci România a fost plecată de acasă
Pe care îl visez, într-o zi, un spațiu al libertății de învățare. O dorință ce nu pare de neîndeplinit, prin comunitatea de profesori voluntari dedicați, pe care am strâns-o în jurul unui ONG cu o singură misiune – să aducă în fața tinerilor o serie de profesori capabili să devină arhitecții visurilor lor. Fără standardizare, fără competiție, fără stigmatizare. Cu o programă care să le ofere tuturor gratuit ceea ce școala nu le-a putut da: de la educație pentru mediu la educație financiară, de la scriere creativă, la oratorie și teatru. Și consilieri educaționali care să-i ajute să-și găsească vocația și să ducă mai departe misiunea care m-a adus înapoi acasă.
Deși, într-un fel nu eu, ci România a fost plecată de acasă. Acum e mai mult decât atât. E dusă departe, spre est. Și e doar de datoria noastră să o aducem înapoi. Iar dacă, prin efortul nostru, toată distopia asta din jur se va schimba în România demnă pentru care luptăm, ea va rămâne acasă doar dacă, de AZI, de ACUM, ne vom educa tinerii să o păstreze.