Închide
de Gabi Bartic, CEO Brio
Iată rezolvarea mea pentru subiectul I (unu roman) B de la BAC-ul de azi. Cerința: Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă oamenii trebuie sau nu să exprime recunoștință față de școlile în care au fost formați, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul Ion Creangă. Viața și opera de G. Călinescu, cât și la experiența personală sau culturală.
Școala e un loc al creșterii. La fel cum școala e un loc al devenirii. Al pregătirii pentru viața adultă. Școala e locul unde învățăm să gândim, să acționăm independent, să fim creativi și să abordăm orice sarcină cu încrederea că putem reuși. Școala e un loc al transformării.
Misiunea școlii, aceea de a ne învăța să avem opinii și să ni le apărăm, să combatem ce ni se pare greșit dar și să recunoaștem că nu ne pricepem la toate, aceea de a ne căuta acel „ce” care ne face speciali și unici pe fiecare dintre noi (pentru că fiecare dintre noi îl avem), e împlinită atunci când niciunul dintre noi nu se simte abandonat sau ignorat de școală.
Din păcate, textul de până acum e o aproape-ficțiune (e drept, nu încalcă cerința faptul că am descris o utopie). ȘTIU însă că nu are cum fi punctat. Pentru că nu am scris despre școlile în care am fost eu formată. În realitate, am a mulțumi școlilor în care m-am format faptul că mi-au permis câteva lucruri: mi-au permis ca, știind că regula e să merg pe căi bătătorite (comentarii, șabloane, rezolvări cuminți) am ales mereu să fac altfel. Mi-au permis ca, în loc să tocesc luni, ani, să văd „ce-ar fi dacă” aș spune ce cred eu. Și-am văzut. N-a fost perfect, dar a fost cel-mai-binele pe care l-am putut eu atinge. Dar pe care l-am atins în ciuda, nu datorită școlilor prin care am trecut.
Am a mulțumi școlilor care au încercat și cu mine dresajul pe care-l practică cu oarece consecvență cu elevii lor, că n-au nici tehnici perfecte și nici executanți infailibili: că atunci când, adult devenit, ajuns într-un mediu în care creativitatea, spontaneitatea, abordările diferite erau valorizate, n-a trebui să scotocesc prea adânc după ele: erau acolo, exact lângă spiritul critic, ironia, auto-ironia și umorul pe care le antrenasem râzând regulilor tâmpite în față.
Iată, am depășit 150 de cuvinte și nu prea am scris că școala m-a ajutat: e ok, pot lua BAC-ul și fără punctajul acordat acestui punct. Măcar de-ați citi lucrări sincere și nu prosteli vopsite-n recunoștință și școala și-ar fi împlinit o misiune. Din păcate, chiar cred că nu de la noi, absolvenții acestei generații, vă vor veni revelațiile: ne-ați dresat bine: veți roși mult și vă veți simți flatați de ce veți citi (în alte lucrări, nu în a mea). Din păcate, nu veți percepe acolo dresajul: și abia acolo e marea problemă. Noi avem vreme să ne revenim. Dumneavoastră – doar timp să vă consolidați eșafodajele de cuvinte de lemn care nu spun nimic decât dresorilor moderni* numiți, azi, profesori care te-pregătesc-de 10-la BAC.
*Pun și steluța: e evident că nu mă refer la toți: ci doar ca cei ce vor distribui, revoltați, acest text, punându-mi și inevitabilele etichete. Nu vă faceți probleme, le știu, le-am mai bifat. Cum altfel aș fi putut scrie ce-am scris dacă v-aș fi fost, ca elevă, pe plac?
