Responsabilitatea noastră comună: prevenirea radicalizării

Responsabilitatea noastră comună: prevenirea radicalizării

de Fabiola Hosu, vicepreședinta Coaliției pentru Educație

Într-o lume din ce în ce mai polarizată, în care emoția domină rațiunea, iar algoritmii hrănesc indignarea, prevenirea radicalizării devine nu doar o urgență de securitate, ci o datorie profund morală și educațională. Radicalizarea nu începe cu violență, ci cu izolare. Nu cu fapte extreme, ci cu idei necontestate. Nu cu ură declarată, ci cu dispreț subtil, repetat și validat de o bulă închisă.

Acolo unde societatea tace sau relativizează intoleranța, ea o normalizează. Acolo unde școala evită discuțiile dificile, copiii le vor căuta în altă parte — pe canale care nu cultivă discernământul, ci îl suspendă. Și acolo unde adulții aleg să ignore semnele radicalizării — din teamă, oboseală sau naiv optimism — golul rămas va fi umplut de narative sigure, totalizante, seducătoare prin simplitate.
În Marea Britanie, „The Prevent Duty” este o obligație legală introdusă în 2015, care cere tuturor instituțiilor de educație, sănătate și administrație publică să colaboreze activ în prevenirea extremismului. Scopul nu este supravegherea ideologică, ci protejarea vulnerabililor. Profesorii, asistenții sociali, medicii — toți au un rol explicit în a identifica riscurile, a interveni empatic și a oferi sprijin înainte ca un individ să fie atras într-o rețea extremistă, fie ea de dreapta, de stânga sau religioasă.

Modelul britanic este perfectibil, dar transmite un principiu profund: prevenirea radicalizării nu este un act de control, ci un gest de responsabilitate colectivă. Un mod prin care o societate își exprimă grija pentru sănătatea ei morală.

Această idee — că fiecare adult are datoria de a fi gardian al echilibrului democratic — trebuie să pătrundă și în cultura noastră. Nu e nevoie să fim experți în contraterorism pentru a acționa. E nevoie să ne ascultăm cunoscuții/colegii/adolescenții cu atenție. Să ne întrebăm de unde vin convingerile lor. Să avem curajul de a combate discursul intolerant, chiar și atunci când vine de la cineva „de-al nostru”. Să nu confundăm neutralitatea cu pasivitatea.

Radicalizarea nu e doar o problemă a „celorlalți”. Este un test al coeziunii noastre. Al înțelepciunii noastre colective. Al capacității noastre de a construi o cultură publică în care diferența nu e o amenințare, ci un catalizator de reflecție.

În fața acestor provocări, nu putem fi spectatori. Avem o datorie — în clasă, în familie, în comunitate — de a ține vie o cultură a dialogului, a empatiei și a gândirii critice. Nu pentru că e ușor. Ci pentru că e singura cale prin care putem apăra ceea ce este cu adevărat esențial: libertatea de a gândi, fără a fi manipulați.