Închide
Refiz să cred că țara asta nu poate mai mult
de Marcel Bartic, profesor de istorie
Scriam în urmă cu vreo două luni că e aproape nesemnificativ cine vine la cârma educației, câtă vreme nu există din partea clasei politice o voință reală de a susține și reforma sistemul de învățământ.
Nu (doar) ministrul produce schimbarea, ci valorile, mentalitățile, atitudinea, viziunea pe termen lung față de educație. Nu le avem, îmi este (aproape) indiferent cine este ministru. Mă interesează foarte puțin cine semnează niște acte, cine mai dă niște ordine de ministru, ceva metodologii sau regulamente. Asta o poate face orice birocrat între două pauze de cafea.
În România sunt în jur de două milioane șase sute de mii de elevi și vreo două sute cincizeci de mii de profesori doar în preuniversitar. Nu toți pleacă, să mă iertați că o spun, în excursii în Dubai. Și dacă ar face-o, faptul că sunt înjurați în halul ăsta este un simptom al degradării unui sistem, care ar trebui să fie unul dintre pilonii democrației și progresului în țara asta. Sunt efectul, nu cauza problemelor din învățământ.
Mi-aș fi dorit ca la o știre privind prezenta lor într-o țară exotică să fi fost aprecieri. Un sentiment unanim că merită, bravo lor, hai să vedem cum îi aducem teferi acasă. Că le suntem recunoscători pentru ceea ce fac pentru copiii noștri și că o vacanță într-un loc în care să-și găsească liniștea este doar o binemeritată recompensă pentru contribuția lor la un viitor mai bun.
Nu este așa, sunt realist, și nu voi fi eu acela care să justifice situații care irită atât de mult o țară întreagă. Poate doar să o mai spun încă o dată hai să-i vedem acasă teferi și ne certăm după. Măcar atât.
Vreți să dăm cu pietre în ei? Bravo. Dați. Pot să vă înțeleg.
Vreau doar să vă rog să vă gândiți cum am ajuns aici. Bugetul alocat educației este (și) în acest an de 2,8%. Dintre câte știu, cel mai mic din Uniunea Europeană. Așa a fost dintotdeauna. Educația a fost, de când sunt eu profesor și părinte, mințită, disprețuită, bătaia de joc a tuturor, sedusă, folosită politic și abandonată imediat ce nu mai avea nimeni nevoie de noi. Elevii, părinții, profesorii au ajuns în punctul în care scapă cine poate. Cât mai repede posibil.
Rezultatele sistemului nostru de învățământ sunt, cu excepția unor remarcabile comunități educaționale, mediocre. Nu denigrez pe nimeni, e o realitate, nu notele de la bacalaureat sau evaluările naționale arată asta, ci felul, absolut deplorabil, în care arată societatea românească în prezent. Știm că e din cauza educației, știm că asta ar fi soluția și, cu toate astea, o lăsăm să băltească în propria-i neputință. Știm că este un risc la adresa fragilei noastre democrații și, cu toate acestea, o ignorăm cu desăvârșire. Ne mai amintim de ea când se afișează notele la examenele naționale, fără alte motiv decât acela de a ne mângâia propriul orgoliu sau de a ne autovictimiza, capitol la care suntem experți.
2,8% buget alocat educației.
Atât însemnăm noi pentru țara asta. Cam de atât are ea nevoie de noi. Care noi? Noi toți, nu doar profesorii. Nu doar copiii. Dumneavoastră, cei care citiți aceste rânduri. Medicul care vă operează. Șoferii pe care îi întâlniți în trafic. Instalatorul care vă repară chiuveta. Vecinul care dă cu bormașina la ore târzii din seară.
Ce credeați, că educația are legătură doar cu elevii și profesorii? Că dacă nu ai copii la școală nu te interesează ce se întâmplă cu educația?
O, ba da. Vă garantez că vă interesează.
Nu bugetul alocat educației doare foarte mult acum, ci semnificațiile cu care vine la pachet. E un mesaj că lucrurile vor continua la fel. Că nu interesează pe nimeni. Că, și de acum încolo, vor fi părinți care își vor face vize de flotant pentru școala aia bună din centru. Elevi care își vor dori să scape cât mai repede din nenorocirea asta de școală, în care nu au învățat nimic. Profesori care vor profita de orice ocazie de a-și oferi (măcar) iluzia că ar putea avea o viață decentă.
O țară care atât poate.
Refuz să accept că doar atât putem. Refuz să cred că doar atât ne dorim pentru noi și pentru copiii noștri. Refuz să cred că educația este, a nu știu câta oară, trecută la capitolul diverse.
Refuz să cred că țara asta nu poate mai mult.