Închide
Redați statutul cadrelor didactice
de Cătălin Zaman, profesor de limba română și director al Colegiului Național „Mihai Eminescu” din Buzău
Un element esențial în orice discuție serioasă despre educație este statutul cadrului didactic. Fără el, orice reformă este doar o simulare. Mulți vor spune că „nu culegem decât ce semănăm”. Este o afirmație comodă și, din păcate, doar parțial adevărată.
În realitate, există mii și mii de cadre didactice care își fac meseria cu profesionalism, discreție și demnitate. Profesori care nu se plâng, nu ies zilnic în spațiul public, nu fac paradă pe rețelele de socializare, dar care muncesc constant, tăcut, în sala de clasă., profesori care formează copii talentați, echilibrează destine, aprind vocații. Fiecare dintre noi a avut, măcar o dată în viață, un astfel de profesor. Ei există. Chiar dacă nu sunt vizibili.
Și totuși, societatea pare astăzi înverșunată împotriva cadrelor didactice. Ostilitatea se simte în priviri, în ton, în cuvinte. Am citit recent comentariile de sub o știre despre protestul profesorilor în fața Parlamentului. Erau pline de ură și dispreț: „Iar au ieșit proștii ăștia să protesteze.” sau „Săracilor, mergeți la muncă în privat.”
Când am ajuns, oare, „proștii” și „săracii” nației?
Răspunsul nu se află în sălile de clasă, ci în ani întregi de politici educaționale defecte, incoerente, lipsite de viziune, în decizii luate peste noapte, în reforme fără consultare, în subfinanțare cronică, în mesaje publice ambigue care au erodat, treptat, respectul pentru profesie. Profesorii au devenit țapul ispășitor perfect pentru eșecurile unui sistem pe care nu ei l-au construit.
Umilințele de astăzi nu sunt doar ezultatul muncii profesorilor, ci al indiferenței celor care nu s-au gândit niciodată cu adevărat la educație. Pentru că educația a fost mereu Cenușăreasa politicilor publice: invocată în discursuri, ignorată în fapte, lăudată în campanii, abandonată ulterior.
Și totuși, profesorii au rămas. Au continuat să predea, să corecteze, să explice, să sprijine. Au dus „crucea” acestei profesii cu demnitate, chiar și atunci când respectul social s-a transformat în suspiciune, iar recunoașterea în batjocură.
Redarea statutului cadrului didactic nu este un moft, este o condiție de supraviețuire a educației. Nu poți construi performanță într-un sistem care își disprețuiește oamenii. Nu poți cere rezultate acolo unde profesia este constant delegitimată. Respectul nu se cere, dar poate fi distrus – iar noi l-am distrus sistematic.
Poate că societatea are, în sfârșit, o datorie morală față de cei care educă, zi de zi, copiii.