Răzvan Petrescu: „Lucrurile s-au destins atunci cînd le-am spus o glumă, două, ca să nu creadă că-s vreun balaur, glume la care am rîs şi eu (e bine să arăţi că înţelegi ce spui)“

Răzvan Petrescu e un scriitor român uriaș. Asta spune critica de specialitate, o spun și cititorii. Cînd l-am rugat să-mi dea un interviu, mi-a spus: „Treaba ta, știi că eu nu răspund serios, sigur îl vrei?“ Da, sigur îl vreau, și-o să scriu și cu „î“ din „i“, ca tine, Răzvan, ca să-ți arăt cît de mult îl vreau. Pentru că în inima (și-n ficatul, ar adăuga el) umorului lui Răzvan Petrescu sunt adevăruri goale-goluțe de care avem atîta nevoie.

Ai făcut medicina, dar ai ajuns scriitor. Pic de simț practic n-ai.

Nu sînt sigur că am făcut medicina. Erau vremuri cînd timpul, inclusiv timpurile verbale, nu avea nici o importanţă şi o lua mereu în altă direcţie. Îmi amintesc totuşi de o colegă frumoasă, blondă, care-a leşinat ca un fluture mare şi-a căzut de la înălţimea celor 180 de centimetri ai săi drept în braţele mele. E posibil să se fi întîmplat în cursul unei ore de disecţie, dar e la fel de posibil să se fi petrecut la un curs de istorie a religiilor. Dacă am făcut totuşi medicina, atunci era firesc să nu am simţ practic. Medicii sînt visători.

Ai profesat vreodată ca medic? Dacă da, cum a fost? Dacă da, de ce-ai plecat?

Am profesat trei ani în Bucureşti, pe atunci se numea stagiu, şi făceam lucruri semnificative: stăteam de vorbă cu bolnavii, le spuneam cît de gravă le este boala, indiferent de boală, îi încurajam să-şi vizualizeze sinele ca să-şi poată întocmi testamentul – aveau la dispoziţie coli A4 tipizate, cu timbru sec. Apoi am fost aruncat la ţară, împreună cu alţi colegi, din cauza unei dispoziţii a femeii Ceauşescu (i s-a părut că sînt prea mulţi medici pe trotuare), şi-am avut senzaţia că am ajuns toţi odată la acelaşi dispensar, Pietroşiţa, unde era capătul liniei ferate. Cînd am venit acolo, satul avea un ţintirim cît o grădină, cochet, cu băncuţă, tobogan şi groapă de nisip, iar cînd am plecat definitiv din medicină, după cinci ani, morţăria ajunsese de dimensiunile unei necropole. Sigur că m-a umplut de mîndrie faptul că rezultatul muncii mele de medic devenise atît de vizibil, însă nu mai suportam ţiuitul continuu al bocetelor – ăsta-i motivul pentru care am renunţat la medicină, sînt sensibil la sunete.

Îmi spui cum te simțeai când erai copil? Îmi spui ce-ai fi vrut, dar n-ai putut pentru că n-ai avut sau pentru că n-ai știut cum?

Nu mă simţeam bine dintr-un singur motiv: eram mic, copiii au tendinţa să fie mici de statură. Voiam să fiu înalt. Cu voinţă, perseverenţă şi ikebana, am reuşit. Uneori mi se pare că m-am bucurat de copilărie, ceea ce-nseamnă că-i vorba de a altcuiva. Am vrut să devin şofer. Visul mi s-a împlinit după vreo patruzeci de ani, cînd m-am trezit conducînd o maşină cu cutie de viteze automată, un Mercedes 4k.

Tu, Răzvan, scrii mai liber decât tine. Ești liber ca un copil în scrisul tău. Poate de-aia scrisul tău e atât de uman, uman înainte de oricum altfel. Cât costă să rămâi copil?

Iată o observaţie impecabilă care se poate aplica şi altora, celor cu mustaţă. Cînd scriu sînt mai liber decît copiii, care nu-s chiar atît de independenţi pentru că trebuie să meargă la grădiniţă, şcoală, liceu, prin urmare încetează să mai fie copii de pe la cinci ani. Iar pînă atunci, în creier nu li se formează decît sinapse legate de nevoi fiziologice, iubire şi viclenie, deci libertatea lor e cumva sinonimă cu un uşor sindrom Down. Noroc că înaintăm în vîrstă, şi, unii dintre noi, rămînem la acelaşi nivel. În consecinţă, nu mă costă nimic ca să rămîn copil, e legea naturii. O precizare: doar uneori am norocul să mă bucur intens de ce scriu, este o bucurie la fel de mare ca aia pe care o încercam cînd mă jucam cu gîzele.

Dar ești și părinte, Răzvan. Asta cât te costă, cât îl costă pe fiul tău?

Din fericire, graţie progresului, Andrei al meu nu mai e tentat să se joace cu gîzele chiar dacă-n ziua de azi sînt mult mai mari decît pe vremea cînd aveam vîrsta lui, mai spectaculoase. Are alte preocupări, nu neapărat legate de liceu.

Stadiul de părinte nu mă costă nimic, exceptînd, uneori, senzaţia indusă de gîndul morţii, cînd nu voi mai putea să fiu tată decît parţial. Îmi place la nebunie să vorbesc cu el, mai ales că de la o vreme doar ascult. Nu ştiu ce şi cît îl costă pe băiat faptul că mi-e fiu, m-am temut cîteodată să nu-l apese greutatea recenziilor entuziaste făcute cărţilor scrise de tac-su, însă nici nu m-am putut împiedica să nu i le arăt. Ca să se mîndrească puţin cu mine, şi cred că asta şi face. Adică sper. Poate nu-i mulţumit că sînt taciturn (e de la vreme), că aproape nu ies din casă (e de la vreme), sau nu-i plac alte lucruri la mine, cum ar fi pierderea misterului, dar, sincer, nu ştiu. L-am întrebat şi mi-a răspuns că-s neserios. L-am făcut copil nemernic, şi-a ţipat că-s comunist. N-am zîmbit nici unul – trebuia să ne punem coifurile de vikingi.

A fost greu să înveți să fii tată? Este încă greu?

Cum să fie greu, a fost senzaţional. Aş dori din tot sufletul să se repete acea perioadă, însă mi s-a spus că nu se poate decît dacă mai fac un copil, or, asta ar însemna să fie altul decît Andrei (presupunere întemeiată pe articole ştiinţifice) şi nu am nevoie de alt copil, nu la ora asta, e 19:30. Am vrut să învăţ cum să fiu tată din cărţi motivaţionale, însă m-au derutat pozele, mi s-a explicat mult prea tîrziu că nu erau cărţi motivaţionale, ci de ginecologie.

Însă dacă n-a fost absolut deloc anevoios să fiu tată cînd fiul meu era mic, totul venea de la sine, dintr-o bucurie absolută, acum e al dracului de apăsător, pentru că nu prea mai reuşesc să-i captez atenţia – m-a învăţat pe de rost, am senzaţia că ştie dinainte ce am de gînd să-i spun, în consecinţă încerc să-i fac cadouri scumpe, nu merge nici aşa, pentru că nu-şi mai doreşte nimic în mod special, un exemplu, vine Moş Crăciun, şi imensa fericire resimţită nu cu mulţi ani în urmă, cînd îi cumpăram puşti-mitralieră şi alte cadouri-simbol ale bunătăţii şi apropierii dintre oameni, s-a evaporat. Să încerc să-i iau un pistol. Cu gloanţe adevărate.

Andrei Petrescu, fiul lui Răzvan

Ai avut vreodată tentația de a scrie ceea ce îndeobște se numește „literatură pentru copii“?

Da, pe vremuri. N-a durat mai mult de-o pagină, şi, pe cînd trudeam la ea cu stiloul între dinţi, am realizat în direct că-i o profesie nu doar diferită de cea a unui scriitor obişnuit, ci şi povarnică – trebuie să cunoşti la perfecţie limbajul copiilor (asta se mai poate), să-i iubeşti (partea cea mai uşoară), şi, aici m-am împiedicat, să renunţi la tot ce te-a făcut vreodată literat, la orice referinţe culturale, la frazele cu efecte speciale, la stil – or, după mine, stilul e capital. Am citit în ultimii ani cărţi pentru copii de-o stupizenie mai alarmantă decît soneria unui ceas Fossil, însă ce este şi mai alarmant e faptul că se cumpără. Grafomanii din zonă se înmulţesc cu rapiditate fiindcă li se pare uşor să compui aşa ceva, sau li se pare că dacă imită limbajul copiilor, gata, au reuşit. Las la o parte faptul că imitaţiile sînt năucitoare (seamănă cu ce face ciocănitoarea), şi trec la subiecte, majoritatea-s din lumea modernă combinată cu vioaiele fantasy ce-apar în filmele de animaţie pe computer, au murit balaurii, zmeii, zînele, şi-au apărut un fel de harry poteri sosii tembele ale originalului la fel de tembel.

Ce nu-i place fiului tău la tine? Dar ție la el?

Cred c-am răspuns că nu sînt sigur ce anume nu-i place, şi, pe undeva, aş vrea să ştiu. Dar nici n-aş vrea să ştiu, deoarece-i posibil să-i displacă lucruri pe care nu le mai pot schimba. Nu-s mulţumit că a ajuns mai înalt decît mine, mai puternic, şi-mi moşteneşte miopia. Şi că, deşi i-am dat să citească nişte cărţi, nu multe, dar foarte bune, care l-au entuziasmat, entuziasmul nu a fost atît de puternic încît să facă să-i crape telefonul mobil.

Cum i-a fost lui la școală, cum îi este? Cum ți-a fost ție în școlile lui, cum îți este?

În generală, a fost destul de vesel – spre deosebire de mine, este genul sociabil –, la fel s-a întîmplat şi-n primul an de liceu, cînd a cunoscut mulţi colegi mişto, apoi a început să se enerveze că pierde timpul, că aproape nici un profesor nu-l învaţă mai nimic, că se scoală mult prea devreme, e întuneric şi nu vede uşa.

Am făcut acelaşi liceu – Cuza. Din fericire, în comparaţie cu el, pentru mine a fost îngrozitor (umblam cu liceu cimitir al tinereţii mele în buzunar), profesorii erau buni, însă complet inutil de severi, orele durau prea mult, trebuia să ne tundem foarte scurt, să purtăm uniformă cu număr pe braţ, şi mai şi eram obligat din dragoste pentru părinţii să iau note foarte mari, le-am luat şi nu m-au ajutat mai tîrziu, dimpotrivă. Andrei e un om liber în privinţa notelor, însă nici asta nu cred că-l va ajuta mai tîrziu.

I-ai zis vreodată că în manuale sunt o mulțime de aiureli și lucruri inutile? I-ai spus ce crezi tu că ar trebui să fie?

N-a fost necesar să-i spun, a descoperit singur. Ştiu că licitaţiile erau trucate, m-am uitat pe manuale scoase de edituri diferite şi-am văzut diferenţe doar în ce priveşte tehnoredactarea, alte culori, alt fel de casete, altă paginare, în ce priveşte conţinutul, toate cam la fel, o nenorocire. Ştiu şi de ce era aşa, pentru c-am văzut cum se alcătuiau cărţile – aproape fără excepţie erau făcute cu o viteză implauzibilă, într-o lună, în vreme ce în Germania, de pildă, se lucrează cam doi ani la un manual.

Nu i-am explicat cum ar trebui să fie pentru că, în afară de română, franceză şi biologie, nu mă pricep la nimic. Şi nici măcar în legătură cu materiile astea n-am rostit vreun cuvînt – l-aş fi descurajat degeaba, din moment ce manualele nu mai puteau fi schimbate. După ce-a terminat şcoala am început să rîdem de bazaconiile cu pricina, deşi ar fi trebuit să plîngem – însă nici unul din noi nu-i în stare să plîngă, e un defect genetic.

Chiar așa, ce crezi tu că ar trebui să fie în manuale, cum crezi tu că ar trebui să fie școala?

Repet, nu intru în nici un amănunt legat de manuale ca să nu îngroş numărul exagerat de mare de impostori din toate domeniile. Nu mă pricep. Nu am experienţă, aş fi putut răspunde aplicat numai dacă aş fi fost profesor de ceva, muzică, să zicem. Aşadar nu pot avea decît o singură părere, şi anume că şcoala, deşi e mult mai relaxată decît pe vremea mea, nu pune deloc accent pe scoaterea elevilor dintr-un program obscen de strict, or, cred c-ar fi bine să se concentreze mai mult pe discuţii între elevi şi profesor, şi aici mă refer la materiile la care să zicem că mă pricep. Mai mult, am aflat cum se petrec lucrurile în alte ţări, profesorii stimulează elevii provocîndu-i să interpreteze diferite texte, apoi interpretările se discută între colegi, se pot contrazice, pot aduce argumente pro şi contra, tu nu faci altceva decît să arbitrezi, în fine, lucrurile sînt de poate de vii. La noi, sînt cît se poate de moarte, se învaţă pe de rost la fel ca-n urmă cu 40 de ani –, iar  imaginaţia rămîne în repaus, nu se exersează decît memoria mecanică (căci există şi una afectivă, activată de liceence).

Ai avut profesori care te-au marcat, în bine sau în rău?

Profesoara de română din şcoala generală – m-a îndrăgit şi m-a încurajat constant. E drept că pe vremea aia eram uşor de îndrăgit. Tot aşa, dar în altă manieră, profesorul de română din liceu – era poet, şi mi-a venit ideea să-l imit, dacă nu în poezie, atunci măcar în atitudine, în proză. Profesorul de muzică din şcoală – imaginează-ţi un tip gras, în permanenţă cu surîsul pe buze, care cînta pe coridoare, aşa că m-a luat pe loc la cor, unde m-am simţit în elementul meu. Am amintiri urîte despre profesorul de fizică tot de la şcoală, saşiu, şchiop, posibil să fi fost şi pitic, nu voia să-mi dea zece, deşi învăţam pe rupte, am mai şi primit o palmă de la tata din cauza prostului care mi-a mîzgălit un şapte-n carnet, iar tata a zis că asta s-a întîmplat pentru că-mi pierdeam timpul cu Ileana-n curtea şcolii, era adevărat, mai ales seara, aşa c-am părăsit-o pe Ileana ca să iau zece la fizică, şi aproape că l-am luat. Un alt profesor pe care nu-l pot uita a fost cel de matematică din liceu – mi-a zis că-i imposibil să am numai nota maximă la toate materiile, iar la a lui să fiu de patru cu bunăvoinţă, concluzia logică fiind că nu voiam să învăţ, degeaba i-a explicat că nu-nţeleg o iotă din matematică, nu m-a crezut şi cît pe ce să mă lase corigent într-a XII-a, pînă la urmă ne-am înţeles, ba chiar ne-am împrietenit, era un om extrem de inteligent şi rebel, pe deasupra, venea la liceu cînd cu părul lung aşa cum voiam toţi să-l purtăm, cînd ras în cap, spre disperarea directorului, care era un om rău.

Cu profesorii copilului cum te-ai descurcat? Nu de alta, dar te știu franc, foarte franc.

I-am scanat cum am putut şi pe cei din şcoală, şi pe ăştia din liceu – nu pe toţi, că nu-i posibil. Unii sînt oameni de treabă, isteţi şi încă neblazaţi – Andrei a rămas în relaţii grozave cu profesoara de română şi cu cea de matematică din şcoala generală, două doamne minunate. Şi la liceu are cîţiva profesori OK. Cu cei care nu intră în această categorie nu se poate vorbi – în locul lor văd ziduri, şi nu-s ziduri de clădiri victoriene, ci de-alea de puşcărie, pătate, cu licheni pe ele, pietre desprinse, ferestre acoperite cu scînduri, dacă încerci să îi convingi de ceva îţi spargi capul, iar ei rămîn neschimbaţi şi nici nu te ajută să ajungi la ortopedie ca să fii bandajat.

Unora le place profesia, alţii nu se omoară, însă majoritatea au o mare hibă: pedagogia, pur şi simplu nu ştiu să predea. Nici n-au învăţat cum se face, nici n-au har, nici maşină.

Dar cu părinții, la ședințele cu părinții, cum ți-a fost? Lor cu tine cum crezi că le-a fost?  

Am fost cam la toate şedinţele cu părinţii – din liceu. N-am întîlnit decît vreo două excepţii, altfel, părinţii mi s-au părut cam proşti. Uşor agramaţi, plicticoşi, punînd tot felul de întrebări fără rost, noroc că unele mame purtau pantaloni mulaţi. Am descoperit însă că nu-s cel mai bătrîn tată din clasă, aşa că am suportat mult mai vesel şedinţele, privind în tavan – acolo unde a desenat Andrei ceva important, cu carioca.

Cum crezi că ar trebui să fie școala, ca să o iubească copiii, să n-o mai simtă ca pe o corvoadă?

E o utopie să crezi că şcoala poate fi iubită de mai mult de cinci la sută din copii, sau trei, pentru că oricum şi oriunde ar fi este resimţită ca o privare de libertate, are reguli, ceea ce irită orice copil deştept. De ceilalţi copii prefer să nu vorbesc. Apoi, este cu totul imposibil ca toţi profesorii să fie foarte buni, să ştie să predea ca să atragă mereu elevii în aşa fel, încît ăştia să dea zor ca să ajungă la şcoală de la cinci dimineaţa, ba chiar să şi doarmă-n clădire. Prin urmare, singurul caz în care şcoala ar putea fi îndrăgită este acela în care nu ar exista. Copiii ar putea învăţa acasă. Însă nici aşa ceva nu este realizabil, pentru că ar trebui totuşi ghidaţi de părinţi, rude, vecini sau bone, care n-au timp s-o facă, pe de o parte, şi au un IQ minuscul, pe de alta. Nu vreau să mă întorc în trecut după model, pentru că idealizarea învăţămîntului din comunism este o prostie. E drept că acum o grămadă de profesori se distanţează mai mult de elevi, manualele-s mai rele, iar în viitor lucrurile vor sta mai rău. Nu văd altă soluţie decît emigrarea-n masă. Luxemburg e ţara de elecţie.

Închipuie-ți că mâine intri la școală din nou. Te-ar bucura asta sau te-ar speria?

Cred că aş intra într-o depresie din care n-aş mai scăpa nici cu electroşocuri. Şi de ce să suport aşa ceva? Nu mi s-au făcut destule? Sau nu mi s-au făcut? Am urît şcoala din răsputeri. Să nu-mi mai pui asemenea întrebări.

Foto: Tudor Bogdan Alexandru

Închipuie-ți că de mâine ai fi profesor. Ți-ar plăcea?

Poate. De română. Am fost un soi de profesor la mai multe cursuri de creaţie literară, şi mi-a plăcut nu din cauza faptului că m-ar umple de drag să mă aud vorbind, ci pentru că am simţit acut cît de atent mă ascultau – e ceva cu totul special. M-am pregătit mereu, conştiincios, şi tot am avut emoţii. Lucrurile s-au destins atunci cînd le-am spus o glumă, două, ca să nu creadă că-s vreun balaur, glume la care am rîs şi eu (e bine să arăţi că înţelegi ce spui). Însă la şcoală ar fi cu totul altceva. Pentru că aici nu dai tu subiectele, ci-s alea din programă, or, chiar dacă nu-ţi place un autor, tot eşti obligat să-l predai, şi asta nu doar o singură dată, ci ani şi ani la rînd. Pînă faci cataractă. Şi atunci, chiar şi cei care-ţi plac vor deveni insuportabili – repetiţia nu e mama înţelepciunii, ci mama zorilor unei boli mintale.

Aşa că, pentru doar trei-patru luni m-ar bucura să predau la liceu, pentru că aş aştepta discuţiile cu copiii, să văd ce e în mintea lor, să le arăt alte posibile piste, să ne contrazicem, să aruncăm unii-n alţii cu cocoloaşe de hîrtie.

Părinții și profesorii deopotrivă sunt îngroziți că nu mai citesc azi copiii cum citeam noi când eram de vârsta lor, oricare ar fi vârsta aia. De ce crezi că nu mai citesc?

N-am cum să nu cad în răspunsul arhicunoscut, clar ca orezul: pentru că trăiesc într-o epocă predominant vizuală, unde jocurile domină net orice tip de carte – nu poţi participa la acţiune într-un roman, nu poţi schimba nimic din poveste, o carte te lasă pe dinafară, simplu spectator, or, copiii de-acum nu mai vor să rămînă numai atît. Şi nu se mai poate schimba ceva. Şi nu are importanţă nici cît de buni în domeniu pot fi unii părinţi, exemplul meu e destul de nimerit: nu am reuşit să-mi determin băiatul să citească atît de mult pe cît mi-aş fi dorit, şi asta în condiţiile în care a crescut într-o casă plină de cărţi şi m-a văzut mare parte din timp citind – băieţii vor să-şi imite taţii, se zice, uite că nu mai e valabil în ziua de azi, duminică.

Pe lîngă faza cu computerele şi telefoanele a căror invazie a reuşit pe deplin, mai sînt şi tonele de informaţie pe care-o găsesc ei pe internet. Cărţile nu pot concura, la capitolul informaţie literatura pierde la fel cum pierde şi la capitolul precedent.

Cum crezi că pot ajunge copiii să iubească literatura?

Doar într-un singur caz: să se ia definitiv curentul.

Ce/cine este pentru tine educația, Răzvan?

Am primit-o în primul şi-n ultimul rînd de la părinţi. Ei mi-au dat impulsul iniţial, şcoala nu mi-a dat mare lucru. Apoi am continuat-o de unul singur. Pentru că înseamnă maniere, literatură, muzică, filme, teatru, operă nu. Aş zice că este mai ales cultură. Dar şi felul în care te opui imbecililor. Este eleganţă. Sensibilitate. Compasiune. Şi umor.

Interviu de Ana Barton

Foto: arhiva lui Răzvan Petrescu