fbpx

Răducu: Un copil nefericit, dar campion la toate

de Marcel Bartic, profesor

Dacă e un lucru care mă omoară cu zile în București,  ăsta e traficul. Domne, nu mai pot, pur și simplu, e incredibil de enervant, când arde mai tare și trebuie să fii la fix undeva, atunci sunt fix patru milioane de mașini în fața ta, trei sute de stopuri și zece taximetriști care ți se bagă în față. Știți expresia aia cu fugit irreparabile tempus? Eu cred că a inventat-o unul care aștepta să treacă de intersecția de la Universitate.  

 

Mă iertați,  vă rog, că vă plictisesc cu necazurile mele. Ziceam că vă spun o poveste astăzi dar nu mai pot cu nervii. Trebuie să ajung la școală,  la Luca al meu, să-l duc la clubul de karate, de fapt, să trec mai întâi pe acasă să-și ia kimono-ul, e fără douăzeci și trebuie să ajung în celalalt capăt al orașului. Numa’ un pic să-mi pun centura, bag a întâia și plec. Acu plec. Imediat. Cât se poate de imediat. Dacă las și frâna de mână jos, sigur că am să plec, cum să nu. Gata. 

 

Of. Așa e când ești grăbit. Nu știi pe ce să pui mâna mai întâi. Dumneavoastră v-ați pus centura? Da? Perfect. Hai că imediat ajungem. Acușica. Uite, așa e în fiecare zi. Domne, zici că ești într-o cursă contracronometru, alergi de colo colo, viața asta parcă e o pistă de la Jocurile Olimpice. Musai să-l duc pe ăsta micu să mai facă un pic de mișcare. Are de trei ori pe săptămână. După aia acasă, la teme și o jumătate de oră exercițiile la engleză, că se pregătește pentru Ket, Pet, Met, mă scuzați că nu le mai știu. Stați bine? Totul în regulă? Hai că ajungem repede. Sper. Na, acu s-a găsit să se facă roșu, nu putea să mai aștepte un pic.

 

Domne, uite așa ne sacrificăm noi părinții să aibă copilul toate condițiile. Du-l la karate, du-l la pian, fă engleză, bagă două ore de matematică pe zi, pune-l să citească cincizeci de pagini în fiecare seară. Păi, da! Ca să aibă un viitor! O meserie bună,  bine plătită, o casă într-un cartier rezidențial, o mașină bună! Nu ca noi. Să nu se mai chinuie și ei într-un apartament de două camere în Berceni. De aia tragem de ei! 

 

Uite, mi-aduc aminte, eram diriginte la o clasă de-a șaptea acu vreo câțiva ani. Avem un elev, Răducu parcă-i zicea. N-am văzut așa ceva! Avea copilul ăla programul făcut pe zece ani înainte. Avea meditații la română și la matematică în fiecare zi, făcea tenis de performanță, șah de performanță, cursuri de vioară, probabil de performanță și alea, iar în weekend trebuia să citească obligatoriu o carte. Adevărul e că era mai mare dragul să lucrezi cu el. Întotdeauna era cu lecția învățată,  cu temele făcute, citea în plus, scria la revista școlii, făcea prezentări la cercul de istorie și semna condica de prezență la toate olimpiadele posibile și imposibile. 

 

Băi,  nesimți…, vai de mine, uite cum mă enervez, semnalizează, băi, când schimbi banda că intru în tine și ești bun de plată! Traficul din București, ce să mai… Ce vă spuneam? A, vă povesteam de Răducu. Excepțional copil, domnule. Când ieșeau colegii lui la fotbal în pauză,  el repeta la educație tehnologică. Asta, așa,  ca să vă dau numai un exemplu. Îl iubeau toți profesorii. Uniforma curată în permanență, călcată la dungă, politicos, binecrescut, ce să mai, copilul perfect. O dată nu l-am văzut să se enerveze, să se certe cu vreun coleg.

 

Numai un pic, să fac stânga în intersecția asta. Gata. Mai am un pic până la școala lui Luca. Mai aveți un pic de răbdare? Minunat. Că eu nu prea mai am, e fără zece și presimt că întârziem. Iar. Așa, deci vă spuneam de Răducu. Acum, că mă gândesc, știți totuși ce nu l-am văzut vreodată sa facă? Că parcă ar fi ceva.

 

Nu l-am văzut niciodată zâmbind.

 

Ciudat. Acum constat și eu chiar că nu l-am văzut niciodată să se bucure de ceva. Nu că era trist dar…, nu știu să vă spun. Parcă era un om mare într-un corp de copil. Matur înainte de vreme. Serios și preocupat, exact așa mi-l amintesc. A, nu vă gândiți că era din cauza părinților, doamne ferește, țineau la el ca la ochii din cap. Când se terminau orele, erau mereu acolo,  amândoi, cu ochii pe ceas, hai, Răducu, grăbește-te, hai că întârziem. Ți-e foame? Lasă că mănânci în mașină, trebuie să ajungem la meditații. Uite, așa, săracii, în fiecare zi, zici că nu mai trăiau pentru altceva decât pentru copilul ăla. 

 

Chiar, acu dacă stau să mă gândesc, parcă nu e bine nici așa. Adică, sigur, faci tot ce trebuie să-i fie bine copilului, să aibă un viitor, să nu mai aibă și el grijile tale. Dar, oare, doar la asta să se rezume viața asta de părinte? Doar de lucrurile astea să aibă nevoie un copil?  Adică de ce să nu-l lași să mai facă și câte-o tâmpenie, să-și facă prieteni, să mai strice câte un lucru prin casă, habar n-am. Să-l lași să fie mic că mare va avea, har domnului, tot timpul din lume să învețe să fie. Nu cumva… viitorul ăsta pe care i-l construiești cu atâta migală, cu atâtea sacrificii, e viitorul pe care, de fapt, ți-l dorești Tu ca părinte?

 

Poate că tot ce are el nevoie e să-i dai un timp în care, pur și simplu, să-l iubești. Așa cum e el. Fără să fie perfect. Fără să fie de zece la toate. Fără să îți dorești să fie… ceea ce ți-ai fi dorit tu să fii altădată. 

 

Pe el l-ai întrebat vreodată ce vrea de la viața asta?

 

Bună întrebare. 

 

Iaca, nici eu nu m-am gândit niciodată la asta. Chiar nu m-am gândit. Vai de mine, v-am ținut de vorbă tot drumul dar o poveste frumoasă nu v-am spus. Promit că vă spun data viitoare. Măcar am ajuns la timp la școala lui Luca. Uite-l și  pe-al meu, m-așteaptă acolo lângă gard. Deși,  nu știu cum, dar parcă nu vreau să mă mai grăbesc nicăieri. Hei, aici sunt! Hai în mașină! Ce faci, copile, cum a fost azi? Bine? Știi ceva? Ia mai dă-le încolo de karate. Hai să mergem să ne luăm ceva bun și să mai vorbim. Serios.

 

Hai sa-mi povestești cum mai e viața ta…

1 comment

  1. Marin spune:

    Povestea e frumos spusa, iar mesajul despre ambitia parintilor e suficient de vizibil. Ceea ce este si mai important este stilul absurd al vietii din marile orase. Copiii nu mai pot merge la scoala pe jos sau cu transportul in comun, scoala de cartier nu mai buna… Ne inghesuim ca sa obtinem ce? O goana zilnica pentru ce? O societate creata de descurcareti pentru descurcareti…

«

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Pagina data web este protejata cu reCAPTCHA care este in aplicarePolitica confidialitatii si Conditiile de service Google.