Închide
Foto: Rareș Helici
Cum să-l prezint eu pe Radu? Să spun că e conferențiar universitar? Să spun că e poet? Să recunosc că jurnalul pe care l-a publicat anul trecut este unul dintre cele mai bune pe care le-am citit vreodată, și am citit foarte multe fiindcă mă preocupă literatura subiectivă dintotdeauna? Acum, că tot le-am spus pe astea, trebuie să zic ce mi se pare mie absolut extraordinar de câteva luni încoace: Radu Vancu este un exemplu de civism pentru societatea românească pe care eu îl văd, îl simt, îl admir.
Când ai înțeles tu, Radu, că înveți, cât de mic erai? Mă refer la faptul că ne dăm seama la un moment dat că orice facem, orice ni se întâmplă reprezintă forme de învățare.
Ana, mă supraestimezi ca întotdeauna: n-am înțeles asta nici măcar azi. Ar fi, într-adevăr, de dorit să pot învăța din tot ce mi se întâmplă. Însă viața mea (poate din pricină că se petrece-n România, poate din pricină că se petrece-n mintea mea) e atât de haotică, încât orice speranță de învățare e inutilă.
Apropo de înțelegeri, când ai înțeles că ești scriitor?
Asta am înțeles într-adevăr devreme – am știut de la bun început că o să fiu scriitor. Așa răspundeam de mic, când eram întrebat ce o să fiu când sunt mare. Poate că era răspunsul meu instinctiv la haosul din mintea mea: trebuie să mă fac scriitor, să ordonez ce se mai poate ordona în bietul meu creier. (Deșarte așteptări, pot mărturisi acum.)
Ce fel de copil ai fost? Sebastian, fiul tău, ce fel de copil este? În ce vă asemănați, în ce vă deosebiți?
Eu am fost un copil bleg. Necomunicativ, temător, prăpăstios, firav, livresc încă de la grădiniță. Sebastian e opusul meu riguros: comunicativ, încrezător și-n el, și-n oameni, sociabil, atent la ceilalți. Ne asemănăm în convingerea stranie că literatura merită atenție și într-un soi de melancolie pe care, uneori, i-o surprind, dar pe care și-o reprimă repede, ca și când n-ar vrea să mă necăjească.
Cum ai perceput tu școala, sistemul în care ai intrat la un moment dat? Ai fost și la grădiniță sau direct la școală?
Am fost și la grădiniță, nu-mi aduc aminte decât niște paturi rabatabile, o zi de masă în comun cu sfeclă roșie și o seară (sau câteva seri colaționate) în care femeia de serviciu, croșetând ceva la lumina unei lămpi chioare, ne spunea basme terifiante câtorva copii după care părinții veneau mai târziu. Școala primară mi-o amintesc mai puțin vag – rețin numele învățătoarei, Adelina Tarnu, mi se părea atunci foarte bătrână, acum, uitându-mă la o poză cu clasa, constat că era mai tânără decât mine acum. Școala mi s-a părut plictisitoare și obligatorie, chiar dacă învățătoarea era OK, o rutină de care eram nevoit să trec ca să ajung cândva să fiu scriitor. (Sună melagoman, dar probabil că așa și sunt.)
Tu, Radu, cum ai fost perceput de colegi, de învățători, de profesori? Ți-a fost bine la școală?
M-a plictisit școala primară, dar mi-a fost bine. Doamnei învățătoare îi plăceau compunerile mele, așa că m-a lăsat cumva în pace. Am fost mereu premiant, o singură dată am luat premiul doi, am avut o mică problemă medicală și am lipsit cam mult, în rest am luat mereu premiul întâi, ceea ce era uimitor și neplăcut pentru mine, fiindcă trebuia să merg în fața careului să-l ridic, ceea ce era groaznic pentru un timid prăpăstios ca mine.
Sebastian ce sistem de aducație urmează? Public, privat? Lui cum îi este?
Sebastian e la o școală publică, îi e evident mai bine decât îmi era mie, e mai indisciplinat decât eram eu, e cam prea gălăgios la ore adică, altfel ia mereu calificative foarte bune, dar se amuză prea zgomotos la ore – ceea ce pentru doamna învățătoare sigur că poate fi uneori deranjant, pe mine însă mă bucură, fiindcă îmi arată o dată în plus că e mai bine integrat social decât mine – eu nu țin minte să fi râs nici măcar o singură dată la ore.
Ce ți-a făcut ție rău în școala românească?
Rău nu cred că mi-a făcut ceva. Ah, ba da, am luat de două ori bătaie, în clasa a cincea, de la profesoara de română: o dată fiindcă am chiulit de la Informare politică (o preda tot ea, foarte zelos, trebuia să decupăm discursurile lui Ceaușescu, să le lipim într-un caiet studențesc, or, mama n-avea bani de caiet studențesc; mi-a fost jenă să spun asta în fața clasei, am lipsit de la oră – și am încasat-o cu coada de la mătură la proxima oră de română), a doua oară fiindcă am cântat la o aniversare versul „să îți dea Domnul tot ce dorești”, ceea ce era un obscurantism inacceptabil pentru profesoara respectivă. Dar rău, în sensul tare al cuvântului, nu mi-a făcut nimic: erau ore plictisitoare uneori, erau profesori uneori violenți, dar mi se părea în firea lucrurilor să fie eșa, ce citisem în Dickens era mult mai rău. Așa că am acceptat că asta e lumea și am mers mai departe.
Dar bine ce ți-a făcut?
Am avut în liceu trei profesori grozavi: la română, la matematică și la fizică. Am vrut să mă fac, la un moment dat, fizician sua matematician, atât de mult îmi plăceau profesorii cu pricina. Dar m-am ratat și am rămas tot scriitor. Mi-a făcut bine, ca să-ți răspund direct la întrebare, să văd că există profesori pentru care contam ca oameni – și care își înțelegeau disciplina nu ca pe o materie de examen, ci ca pe transmiterea unui mod de cunoaștere, a unui mod de a te integra în real. E ce încerc să fac și eu acum, ca profesor.
Cum a fost adolescența ta, Radu? În școală, în familie, în societate.
Cred că tot bleagă și cumințică, în toate trei mediile enumerate de tine. Nu am avut o adolescență problematică, preferam să stau indefinit în pat și să citesc decât să îmi caut identitatea sau identitățile, cum se spunea încă de atunci că fac adolescenții. Citeam amestecat, țin minte că am citit în același timp Monadologia lui Leibniz și Cei patruzeci ai lui Dumas (sau poate Contesa de Charny, nu mai știu exact). Însă tot ce citeam mi se părea mult mai interesant decât mine însumi (așa e și acum).
În ce fel s-a manifestat rebeliunea ta? Și cât a durat?
Nu știu. De fapt, nu cred că am avut niciodată o formă de rebeliune, de nici un fel. Bleg am fost, bleg am rămas.
Te-ai dus la Facultatea de Litere. Nu te-ai temut, ca majoritatea noastră, a celorlalți, că „o să mori de foame“?
Nu, fiindcă sărăcia nu m-a speriat niciodată. Așa că niciodată n-am vrut să fac bani. De altfel, nici nu știam că o să ies profesor, credeam că de la Litere ieși scriitor. Abia în anul I, când am început să facem materiile de la modulul pedagogic, am aflat de la colege că o să ajungem profesori. Nu mi s-a părut prea rău, așa că am rămas. Mi-am spus că destui scriitori au fost profesori – și că o să îmi lase suficient timp pentru scris. După cum poți constata din grafomania mea publică, așa și e.
Ai rămas la catedră după absolvirea facultății. Nu ți s-a părut o răspundere prea mare pentru un om atât de tânăr? Ai avut emoții când ai început să le predai studenților?
În mod straniu pentru un tip atât de timid cum eram în copilărie, mă simt bine în sala de clasă. Am predat un an la liceu, doi ani la generală, șaisprezece ani la facultate – nu e nimic mai reconfortant decât să vorbești despre literatură cu tineri îndrăgostiți de libertate. Se pot învăța lucruri capitale de la ei. Mai ales, cum ziceam, dorința de libertate. Fără ea, literatura e doar un discurs cultural.
Stai un pic. Cum a fost să le predai copiilor de la generală și celor de la liceu?
A fost dificil fiindcă literatura e, ca orice artă, un Mare Indisciplinator. Iar școala vrea, dimpotrivă, să te învețe ce e disciplina. Prin urmare, a trebuit să le vorbesc acoperit acelor copii minunați despre cum trebuie să iasă din rând, cum să fie indisciplinați în mod creator, cum să-și exerseze libertatea. M-am bucurat să-i văd, pe unii dintre ei, în rândurile protestatarilor Vă vedem din Sibiu, la peste 15 ani distanță. Poate că, totuși, am reușit să le vorbesc cât de cât credibil despre literatură.
Foto: Rareș Helici
Cum e conferențiarul Radu Vancu acum, comparativ cu asistentul Radu Vancu?
Mă simt la fel. Pot vorbi încă la fel de liber, cred că sunt la fel de îndrăgostit de literatură ca și atunci, sper că nu l-aș dezamăgi prea tare pe acel tânăr fanatizat de literatură cum sunt alții fanatizați de religie.
Care crezi tu că sunt schimbările cele mai urgente, poate și radicale, de care are nevoie sistemul de educație din România?
Tehnic vorbind, finanțarea. Și în sensul salarizării profesorilor, și în acela în care finanțarea nu trebuie să se mai facă pe cap de elev/student, ci pe programe de studiu. Fără aceste două schimbări esențiale, totul e în zadar. Apoi, într-un sens mai puțin tehnic, dar la fel de esențial, sistemul ar trebui să nu mai pună presiune birocratică pe profesor – ci să-l lase să-și umple timpul citind, uitându-se la filme, mergând la teatru și la dans – în așa fel încât să rămână, până la capăt, un om viu, care să poată demonstra viața și libertatea în fața elevilor.
Cum îi este lui Sebastian la școală? Ce spune că i-ar plăcea să fie altfel?
Bineînțeles, ar vrea mai puține teme, deși are mai puține teme decât aveam eu la vârsta lui. Altfel, îi e foarte bine, îl văd că îi face bine – are atașamente puternice, trăiește pasional anumite jocuri și anumite situații, e copilul care aș fi visat eu să fiu. Chiar nu cred că ar trebui să fie ceva schimbat pentru el, din punctul ăsta de vedere.
Rata analfabetismului funcțional e îngrijorătoare și se află și într-o și mai îngrijorătoare creștere. Cum se manifestă acest tip de analfabetism la studenți?
Există studenți care, firește, știu dezamăgitor de puține lucruri despre forma asta de libertate care e literatura. Nu e însă numai vina lor – ci și a sistemului din care vin. E reconfortant să vezi că învață repede, că se atașează de forma asta de energie camuflată dincolo de suprafața textului. Îi vezi tot mai frecvent la lansări de carte, îi vezi uneori la colocvii studențești, cu texte despre poezie, alteori îi găsești publicând. Nu sunt deloc panicat: spiritul va continua să intre în lume, ca să-ți spun ceva emfatic, dar despre care sunt sigur că e adevărat.
Când și cum ai învățat tu civismul, Radu? Și cât te-a costat învățătura asta, cât te costă? Cum învățăm noi, ca popor, civismul, voluntariatul, păsarea?
Sunt un bleg care se revoltă repede. Nu-mi dau seama dacă aș vrea ca și România să fie astfel. Am învățat să reacționez atunci când ființe sau lucruri pe care le iubesc sunt călcate în picioare. „Trebuie să începem să iubim, dacă vrem să nu ne îmbolnăvim” spune undeva Freud. Pentru mine, iubirea asta cuprinde și revolta: mă revolt când ceva ce iubesc e călcat în picioare. După cum se vede în ultimii ani, România a început și ea să iubească destul – și să se revolte.
Ce te sperie, am vrut să scriu „îngrijorează“, dar știu că nu te temi de cuvinte, cel mai rău în sistemul de învățământ public de la noi?
Nu sistemul mă sperie – ci capii lui politici. Decât un asemenea minister, mai bună ar fi absența lui. Când e condus de ignari violenți ca Liviu Pop, sau de politruci toxici precum Ecaterina Andronescu, sau de alții din aceeași făină, e de fapt un minister împotriva educației, un sistem construit împotriva profesorilor și a elevilor – cărora le reprimă orice gest de libertate. Mă sperie, mai ales, lipsa de reacție a profesorilor: cum să permiți unor asemenea impostori să îți distrugă profesiunea? Profesorii sunt un organism social masiv – dacă un sfert dintre noi am reacționa, tot sistemul ăsta liberticid s-ar prăbuși într-un minut. Asta, tăcerea asta complice, mă sperie de fapt cel mai mult.
Ce știi despre cel privat, de toate nivelurile?
Știu că, în România, universitățile private merg prost – iar liceele private merg bine. Poate că e nevoie ca libertatea să se învețe mai întâi de către adolescenți și abia apoi o vom exporta cu succes către instituțiile de educație pentru maturi. Am încredere că se va petrece și asta.
Cum ai învățat tu, Radu, să înveți?
Cred că pasiunea cu care Mircea Ivănescu îmi vorbea despre literatură m-a făcut să caut în cuvinte ceea ce e mai prețios decât cuvintele: adică libertatea și energia asta care te modifică pe termen lung. Am învățat să caut, cu pasiune și răbdare, ce se ascunde dincolo de suprafața lor tipografică, am avut încredere că dincolo de pagină e ceva ce merită efortul. Poate că asta ar trebui să reușim să-i asigurăm pe copii: că dincolo de pagină e ceva ce merită toată atenția, toată pasiunea, toată răbdarea noastră. Adică ei înșiși.
Interviu de Ana Barton
Fotografii din arhiva lui Radu Vancu
