Închide
Ionuț Cucu, psihoterapeut, explică în ce fel se dezvoltă suprasaturația elevilor în relația cu școala și atrage atenția că aceștia nu sunt ”prizele” de încărcare emoțională ale profesorilor sau părinților.
Psihoterapeutul afirmă, pe pagina sa de Facebook, că orele de dezvoltare emoțională destinate profesorilor reprezintă o prioritate zero în sistemul de învățământ.
Ce spune psihoterapeutul Ionuț Cucu:
Invitatie cu blandete la constientizare! Copiii/elevii NU sunt “prizele” de incarcare emotionala ale adultilor, parinitii respectiv profesorii!
Din pacate, in ultima perioada, mai multi adolescenti s-au sinucis. Are si pandemia efectele ei, insa este important sa ramanem vigilenti, sa nu lasam sa devina un efect de halou negativ si sa nu mai observam cauzele profunde, precum pierderea atasamentului, a bazei de siguranta pe care o resimt elevii in relatia cu parintii si profesorii acestora.
Lucrez in cabinet cu copii sau adolescenti cu depresie, anxietate sau atacuri de panica si observ instalarea unui “cerc” vicios in relatia cu adultii. In momentul in care toata grija si preocuparea parintilor si profesorilor se muta exclusiv pe a invata, a critica ca niciodata nu este suficient sau bine, pe a dezvolta si manifesta in mod constant asteptari negative fata de potentialul acestora, copiii simt cum pierd relatia cu acestia. Suplimentar se intampla ca focusul excesiv pe a invata al parintilor sa determine pierderea din vedere a unor momente dureroase din punct de vedere emotional la copiilor – bullyingul la care pot fi expusi copii sau o relatie dificila cu unul dintre profesori, iar parintii sa nu poata fi un punct de sprijin pentru acestia. Cand elevii simt ca au pierdut grija, atentia, alinarea, siguranta si incredere adultilor, pentru a face fata situatiei, se redirectioneaza catre egali. In aceasta perioada de tranzitie, de pierdere si doliu a unei relatii continatoare si hranitoare din punct de vedere emotional, copiii devin vulnerabili fie de a intra in anturaje periculoase (face to face sau in grupuri online, whatasapp, FB, etc), fie de a trai si resimiti de la stari de anxietate, atacuri de panica pana la depresie. Cand depresia devine severa ca intensitate si adultii resping in continuare copilul si interpreteaza sau eticheteaza starea emotionala ca fiind comportamente de neimplicare sau lene, apare cel mai mare risc de punerie in act a gestului sucidar. Fara interventia continatoare a adultului, copilul nu poate “rupe” acest cerc vicios, astfel ajungand sa se repete si mai intens.
De ce adultii isi “muta” aproape exclusiv atentia si preocuparea pe partea rationala, pe studiu si pe critica combinata cu reprosul ca niciodata nu este suficient cat invata elevii? Pentru ca atat parintilor cat si profesorilor le este teama sa intre in relatie cu proprii copii sau elevi. Daca adultii din viata elevilor au dezvoltat un tipar de atasament evitant, vor folosi ca mecanisme de aparare inconstiente, munca in excess, critica si mai putin partea de conectare emotionala. In loc sa dezvolte o clasa tribala, vor construi o clasa de tip militar. Daca adultii au dezvoltat un atasament de tip preocupat, anxios, vor fi prea apropiati de elevi, nu vor putea seta limite si granite, astfel incat copiii vor primi prea multa libertate si nu vor stii cum sa o gestioneze. Un exemplu de metoda de a construi o clasa tribala bazata pe dezvoltarea si invatarea unui atasament de tip sigur, dincolo de o lista de carti recomandata intr-un alt articol, il reprezinta filmul “Freedom Writers”.
Presiunea puternica din partea parintilor, numarul foarte mare de ore (de multe ori doar cantitate livrata din cauza numarului mare de elevi intr-o clasa, restul se recupereza la meditatii, deci alte ore), bullying din partea altor elevi, lipsa de suport si validare (copiii in terapie care imi spun ca primesc feed-back doar cand gresesc, cand fac bine, se trece neobservat) contureaza un tablou al unor copiii suprasaturati in relatia cu scoala.
In primul rand este nevoie de multa constientizare din partea celor mai semnificativi adulti din viata elevilor – parintii si profesorii pentru a “rupe” vechiul scenariu al educatiei bazate de cele mai multe ori pe un “desert emotional” (fuga in munca a copilului ajuns adultul de azi si maine, a fost si este determinat de o programa aproape exculsiv rationala si foarte stufoasa) si cu focus excesiv pe a identifica si critica greselile fara a observa emotiile si resursele interioare ale elevului. In acest context, scoala devine “cea mai buna” institutie care invata copilul sa traiasca deconectat de emotiile sale, sa traiasca doar “de la gat in sus”.
Perspectiva psihanalitica numeste aceasta situatie in care repetam, desi stim ca nu functioneaza, complusia la repetitie. Explicatia pentru care repetam chiar scenarii negative este determinat de perspectiva evolutionista, neurostiintifica – aceea de a ramane in zona de confort sau siguranta interioara chiar daca pretul platit este cu suferinta emotionala. Pentru ca doar aceasta realitatea ne-a fost cunoscuta sau traita in perioada copilariei. Alta nu exista!
De multe ori, elevii sunt priviti ca niste mici adulti, doar sa privim la asteptarile pe care le avem fata de ei (ORE SI MATERII MULTE, LIPSA DE EMPATIE SI INTELEGERE, PRESIUNE, COMPETITIE SI MEDITATII, LICEU BUN vs LICEU PROST, ETICHETARI, etc.) fara a se tine cont de etapele de dezvoltare psihosociala si de nevoile emotionale pe care acestia le manifesta. Asa cum nu ne asteptam ca un copil de cateva luni sa manace peste la gratar, la fel sa nu ne asteptam ca un copil sau adolescent sa se comporte ca un om “mare”. Cercetarile din neurostiinte confirma ca procesul de dezvoltare si maturizare a neocortextului se incheie in jurul varstei de 25 de ani. In raport cu creierul emotional unde amigdala devine functionala din luna a 8 a de sarcina, si copilul simte frica inca din uterul mamei.
Lipsa intelegerii si a cunoasterii modului in care functioneaza creierul (cortextul si creierul emotional) genereaza atitudini critice si de respingere din partea profesorilor. Din pacate, nu de putine ori, adolesenti cu care lucrez in sedintele de psihoterapie, nu primesc intelegerea si suportul cuvenit atunci cand la ore sunt epuizati sau aproape adormiti (ca efect al tratamentului psihatric impotriva depresiei). Nu doar ca profesorul nu se intreaba ce o fi in spatele acestui comportament al elevului, dar nici macar nu asculta cand acesta ii propune sa ii spuna in pauza ce s-a intamplat, pentru ca nu ar dori sa afle toata clasa de ce a adormit. Si pe langa faptul ca nu asculta, profesorul contiuna cu atitudinea de respingere fata de elev si face prespuneri invalidante si dureroase pentru acesta – “sigur ai stat pe jocuri asta noapte sau pe grupurile de whataspp cu prietenii!”
Este nevoie atat de dezvoltare personala pentru personalul din invatamant dar si o formare continua legata de modul in care functioneaza creierul copiilor, etapele dezvoltarii psihosociale, tipare de atasament, predare bazata pe atasament, etc. Modulele de Psihopedagogie din facultate nu sunt suficiente, plus ca nu au fost cuprinse descoperirile minunate din neurostiinte din ultimii 10-15 ani, legate de modul in care functioneaza creierul.
Consider necesar si uman ca invatatorii si profesorii sa participe la sedinte de dezvoltare personala si acolo unde e cazul la sedinte de psihoterapie. Asa cum parintii traiesc propria copilarie o data cu cresterea propriilor copii, pot spune ca si profesorii retraiesc in fiecare an, propria copilarie in relatia cu elevii. Cate critici si gesturi de respingeri manifestate de profesori nu sunt de fapt rezultatele propriei proiectii ca mecanism inconstient de aparare – “sa critic la ceilalti ceea ce nu mi-a placut la mine cand eram copil sau acum ca adult!”
Acest articol este o invitatie la constientizare pentru actiunea de a deveni fiecare dintre noi o versiune mai buna pentru copiii nostrii. Este nevoie de a privi cu compasiune si blandete fata de invatatori si profesori. Din pacate, se intampla ca in mod inconstient, acestia sa “foloseasca” elevi ca pe o “priza” emotionala de la care sa se incarce sau pentru autolinistire, adoptand comportamente de invalidare, critica sau respingere (generate de trauma sau experiente personale inca neintegrate).
Sustin introducerea oreleor de dezvoltare personala pentru profesori ca fiind prioritatea zero. Avem modele si best practices in companii private. De exemplu, eu desfasor cu companii private, programe de dezvoltare personala pentru angajati in vederea pregatirii pentru rolul de manager. Este un program transformational ce dureaza minim 6 luni ce are la baza informatii stiintifice din neurostiinte, psihologie, psihoterapie si neuroprogramare lingvistica. Ideea centrala a programului consta in a te cunoaste pe tine insusti pentru a restructura “programe mentale” si convingeri limitative si a activa resurse interioare care sa iti permita sa te poti simti in siguranta si conduce intr-o maniera eficienta, pozitiva si constructiva, inainte de a-i conduce pe ceilalti si a-i determina sa te urmeze in obiectivele tale profesionale. “Cand te cunosti pe tine insusti devii liber, cand ii cunosti pe ceilalti devii lider” reprezinta principiul de baza al constructiei si livrarii acestui program. Pe acest model, poate cu mai multe interventii de tip psihoterapeutic, as propune pentru invatatori si profesori.
Si bineinteles sa nu uitam parintii. In multe cazuri, si parintii au nevoie de sedinte de consiliere psihologica sau psihoterapie. Din practica de cabinet, in multe situatii, desi parintii au venit cu obiectivul sa aduca copilul in terapie, de multe ori am continuat cu unul dintre parinti. E important de avut in vedere cum copilul prin comportamentele manifeste devine de fapt un semn/simptom al dinamicii familiei. Un parinte fericit si linistit, va avea un copil linistit si fericit, si invers. Cred si ca si in perspectiva, un profesor fericit si linistit, va avea elevi prezenti constient, linistiti si fericiti.
In final, invit la compasiune reciproca pentru a gestiona orice schimbare ce poate fi benefica copiilor nostrii! Asa cum nu exista parinte perfect (si eu sunt parinte!), la fel nu exista profesori perfecti, dar ma bucur sa impartasesc ca am intalnit parintii care sunt intr-o relatie buna cu copiii lor, cum la fel de adevarat am intalnit educatori, invatatori si profesori, focusati pe relatia cu elevii lor, pornind de la dascalii copiilor mei.
Sa fie cu sens!
Psihoterapeut integrativ Ionut Cucu
