Închide
de Marcel Bartic, profesor altădată
Undeva, nu departe de Bacău, în stânga Siretului, pierdut printre colinele domoale ale Tutovei, se află satul Prăjești. Dacă aveți vreodată drum înspre Vaslui, chiar n-ar fi un capăt de lume să faceți un ocol de câțiva kilometri. Măcar pentru a vă oferi bucuria unui peisaj de basm, îmbrățișat la amiază de un soare blajin de august și străjuit de câteva pâlcuri de pădure. Dacă n-ar fi asfaltul care duce înspre sat, mai că te-ai aștepta să apară, uite așa, de niciunde, vreo trăsurică în care stă țanțoș un domn cu joben lângă o domnișoară cu umbreluță și pălărie cochetă, râzând cristalin și vorbind franțuzește. Un mic colț de rai, uitat de timp și departe de zbuciumul lumii în care trăim.
Plănuiam de mult să ajung acolo. Citisem despre Prăjești că ar fi singurul sat din România cu o grădină botanică și m-a împins neastâmpărul să mă duc să o văd. Am găsit-o repede. Cum intri în sat, pe dreapta, față în față cu școala. Pentru cineva care ar trece în grabă pe acolo, nici nu-ți dai seama, zici că e un doar un parc mai acătării. Până te dai jos din mașină, te uiți mai cu atenție și începi să vezi că fiecare pom, fiecare floare și aleile care le cumințesc frumusețea sălbatică, parcă spun o poveste. Și fără să vrei, te întrebi. Cine o fi făcut toate astea? A cui e povestea asta spusă din petale de toate culorile, frunze și trunchiuri de copac? Aveam să aflu imediat ce am ajuns la intrare. Am citit cu voce tare:
Dacă nu sunteți de prin partea locului sau pasionați de botanică și geografie, n-aveați cum să fi auzit de profesorul Țarălungă până acum. Nici eu, mărturisesc, deși am crescut la nici patruzeci de kilometri de Prăjești. Lângă grădină se află și un muzeu care, de asemenea, îi poartă numele. Așa că l-am rugat pe domnul Zaharia Florin, unul dintre ghizii care îngrijesc de acest obiectiv, să-mi povestească mai multe.
Profesorul Țarălungă s-a născut în 1921 într-o familie de țărani din Prăjești. Deși erau oameni simpli, și-au dat copiii la școală și au făcut eforturi mari ca aceștia să-și poată continua educația. În 1934, a fost admis, împreună cu fratele său, Titus, la Școala Normală “Ștefan cel Mare” din Bacău, absolvind amândoi cu specializarea învățător. Câțiva ani mai târziu, a izbucnit al doilea război mondial iar Titus, care a fost mobilizat, și-a pierdut viața pe front. Dispariția prematură a fratelui săi l-a afectat pe Paul, care și-a promis că-i va cinsti memoria prin realizări remarcabile în localitatea în care s-au născut. Această promisiune s-a împletit cu pasiunea lui pentru botanică și geografie, pe care le-a studiat temeinic în anii următori.
A fost învățător la școala din sat iar, între 1956 și 1964, a urmat cursurile Facultății de Biologie și Geografie din cadrul Universității “Al. I. Cuza” din Iași. A devenit profesor titular pe cele două discipline la școala din Prăjești și și-a dedicat viața cunoașterii plantelor, locurilor și poveștilor lor neștiute. Elevii lui nu au știu că învață biologie și geografie. Ei au reușit, cu ajutorul profesorului Țarălungă, să descifreze misterele fiecărei rădăcini, frunze sau petale, descoperindu-le magia existenței și rostul lor pe lume. Nu doar în sala de clasă ci și în grădina care avea să-i poarte numele. În toată perioada în care s-a ocupat de amenajarea acestui spațiu, profesorul a adunat peste două mii de specii de plante de pe toate continentele lumii. Elevii lui au putut vedea cu ochii lor cum arată un arbore de vanilie, nucul de cocos, nucul negru și chiar arbori de ginkgo biloba. Profesorul a mai înființat și un muzeu în care a amenajat, de-a lungul anilor, cu ajutorul elevilor săi, exponate botanice, zoologice, paleontologice, etnografice și numismatice.
A călătorit foarte mult, mi-a povestit ghidul muzeului din Prăjești. Nu a fost căsătorit niciodată. Copiii, grădina și muzeul au fost singura lui familie. Din fiecare peregrinare de-a lui se întorcea cu câte o specie de plantă, cu câte o rădăcină, cu câte o rocă, pe care le clasifica cu răbdare, le eticheta și le expunea în muzeul lui pentru ca, mai apoi, să-i aducă pe copii să le vadă. Nu exista bucurie mai mare pentru el decât atunci când îi vedea că fac ochii mari de uimire în fața unor specii despre care nu auziseră niciodată. Cei mai mulți dintre copiii din Prăjești nu mai călcaseră în vreun muzeu până atunci iar excursiile erau doar un vis frumos pentru mulți dintre ei. Sectorul dendrologic, amenajat chiar în fața școlii, numără peste cinci sute de specii de plante și arbuști, specii indigene și exotice.
În 1984 a ieșit la pensie dar s-a oferit voluntar să întrețină și să se ocupe de grădină și muzeu. A fost membru al Societății de Științe naturale și Geografie și și-a pus semnătura pe mai multe studii științifice publicate în revistele de specialitate. Tot el a fost cel care a făcut eforturi ca școala din Prăjești să aibă un teren sportiv și a contribuit la ridicarea Monumentului Eroilor din localitate.
Am plecat din Prăjești cu mintea frământată de tot felul de gânduri. Am ajuns acolo să găsesc o grădină și am descoperit fascinanta poveste a unui om, care ar putea fi, fără ezitare, un model pentru profesorii din prezent.
Parcă niciodată nu s-a vorbit mai mult în ultima vreme despre ce va să se însemne un profesor bun. Cum ar trebui să se poarte cu elevii, cum ar trebui să-și facă materia mai atractivă, ce formare profesională, abilități sau competențe ar trebui să aibă. Căutăm obsesiv modele în tot felul de sisteme internaționale, care mai de care mai fistichii și mai cu pretenții, și uităm de reperele cele mai importante care ar trebui să stea la baza acestei profesii: pasiunea, vocația pedagogică și o temeinică pregătire științifică. Nu trebuie să mergem până în Finlanda pentru a le găsi. Sunt aici. Printre noi. Trebuie doar să vrem să le vedem.
Așa cum le-am văzut eu.
În Prăjeștiul pe care profesorul Țarălungă l-a iubit atât de mult.
â
