Închide
profesor român
de Gabi Bartic, CEO Brio
Ne-a cam trecut revolta ce însoțește testele PISA. Cam atât poate ține la noi revolta: din 5 în 15. Și gândindu-mă la asta, mi-a trecut prin cap că, de fapt, revolta n-are cum ține prea mult. Ne-am găsit inamicii, știm exact vinovații, nu îi putem influența. Așa că dăm a lehamite din mână și spunem: aia e, așa e la noi, trăim în România și alte miorițisme.
O să înșir aici aproape-toți (în tot cazul, pe cei mai importanți) vinovații pe care i-am identificat în mesajele legate de PISA și-apoi vă voi invita cu mine într-o ficțiune:
Legea care nu luptă suficient împotriva analfabetismului funcțional. Programul România Educată (asta însoțit mereu de un rânjet, a „știam eu că nu era nimic de capul lui”). Evalurarea PISA nu e bună. Ce caută OECD să evalueze copilașii noștri? Programele sunt vechi. Manualele sunt proaste. N-avem planuri-cadru revizuite. Testăm altfel, evaluăm altfel (dar de ce-am schimba?). Manualele de fapt lasă că-s proaste, mai sunt și vechi. Profesorii n-au primit destui bani. Părinții sunt fie inexistenți, fie nebuni. Nu eu trebuie să educ copilul, să vină la școală gata educat. Eu sunt la departamentul Știință Pură. A, ce, la Știință Pură nu-s buni? Da cine ești tu să-mi zici? Ai predat vreo oră în viața ta? Lasă că nu-s ok unii profi. Ai tu de unde să aduci profi? Să-și dea demisia Ministrul. A, nu era el nici în 2022 și nici când învățau copiii ăștia șitire, științe și mate? Lasă asta, e incompetent. de ce-l aperi? Avem toalete-n curte. Rezultatele sunt viciate. Știu eu un copil, o școală, un caz unde n-a fost corect. De ce la noi la școală au ales doar doi copii și ăia mai slăbuți? Copiii noștri nu-s proști cum vine să zică OECD. Am eu doi copii deștepți. Și am văzut la televizor olimpici. Avem, suntem buni. (Și aici mai pot continua, s-a aruncat cu vini și responsabilități în sus din toate colțurile, mai ceva ca artificiile și petardele în zile de sărbătoare).
Aici e exercițiul aproape utopic pe care-l propun. Să ne imaginăm că de mâine, aidoma Estoniei către care ne uităm ca la un miracol, am da libertate totală profesorilor patriei: propriile planificări, propriile programe, propriile materiale didactice, liber la colaborare la ore, liber la interdisciplinaritate, liber la inventat strategii anti-abandon, ORICE pentru ca, la final de an, ciclu, școală, copiii să acumuleze competențele descrise de profilul absolventului. Pe care le-ar testa o terță entitate la fiecare doi ani la TOATE MATERIILE. Fără șabloane, fără simulări de simulări, fără culegeri, fără „modele de examen”. Competență curată testată de același terț (aici mă simt datoare să spun că nu Brio, să nu apară discuții, Brio nu e parte din utopia mea 😏 )
Cum ar fi asta pentru profesorii (nu puțini) care dictează lecția și cred că au produs învățare? Cum ar fi asta pentru profesorii care galopează prin manual, „că așa se cere”? (În paranteză: provoc pe oricine poate să-mi arate unde anume „se cere” alergatul prin manual/bifarea conținuturilor). Cum ar fi asta pentru profesorii care dau note pe regurgitări mecanice de conținut înmagazinat aiuristic de copil? Cum ar fi asta pentru profesorii care folosesc nota ca recompensă/pedeapsă? Cum ar fi pentru cei care scriu 5 table pe oră? Cum ar fi pentru cei care spun „locul tău nu e să pui întrebări sau să ai păreri”? Cum ar fi pentru cei care ridiculizează elevi pentru opinii diferite sau pentru erori? Cum ar fi pentru preferașii mei, cei care stau după veșnice colțuri (inventate, școlile n-au atâtea) ca să „prindă” vreun fraier că face o eroare și să o sancționeze „conform regulamentului”?
Nu deschideți ochii. Vă-ntreb ce-ar cere profesorii de mai sus de a doua sau a treia zi (afară de plata suplimentară, dar să presupunem că asta s-ar rezolva, în utopia mea, dacă se poate ceva, se poate orice). Îndrăznesc să spun eu: reguli, regulamente, ghiduri, legi, programe. Nu ca cele de dinainte. Dar cum? „mai bune”. Inspecții. Care să constate că ei fac exemplar treaba, problema e „la alții”.
Cam atât ar dura totala libertate. Până când am repera „democrația prost înțeleasă”, până când am cere controale pentru ceilalți, până când n-am vrea să avem responsabilitatea creșterii. A construcției. A produsului final care e elevul. „Cine, Popescu dintr-a 7-a, ăla să fie cel după care mă evaluezi pe mine? Păi ce vină am eu că (diverse, interminabile defecte ale Popescului)? E soi rău și-atât.”
Avem două probleme în sistem: orice facem, trebuie să aruncăm vina în sus. La directori, la inspectori, la legi, la programe. Și faptul că, atunci când vinile astea cad, inevitabil, în jos (e legea gravitației, n-avem ce face, mai ales cu vinile grele se-ntâmplă și mai repede asta), nu e nimeni să le ridice. „Nu e a mea”, spun toți în cor.
Am ieșit din utopie: nu avem cum cere ca fiecare să facă propriile reguli, și ele să fie în beneficiul elevului. Și dacă am fi o zi, un an, atât de liberi, am construi urgent un gard pe care am scrie: „profesor român, donez libertate”.
Copiii noștri nu vor ști că ne-am dorit atât de mult libertatea la care acum renunțăm atât de simplu. Ei vor ști doar că nu-s liberi. Și, într-un reflex învățat, se vor uita, alături de noi, în sus. Să vină de-acolo ceva ce am avut cu toții la buricele degetelor.
