Închide
de Marcel Bartic, profesor de istorie profesor de serviciu
Marinică!
Marinică, n-auzi?
Marinică, tată, dă-te jos de pe gardul școlii că ți-ai rupe vreo mână, păcatele mele! Iustino, da ce ți-a făcut bietul Viorel de-l trosnești cu atâta sete, gata, hai, lasă-l! Ți-a zis că-i place de tine? Păi și tu-l iei la bătaie, măi, fată? Aoleu. Clasa a V-a! Înapoi! Acum! Înapoi! Băi, v-am zis să nu mai jucați fotbal în grădină? Ați rupt toate florile alea, pe toate le-ați rupt! Ai de sufletul meu, parca ați mâncat baterii, ferească Dumnezeu, așa alergați în toate părțile! Gata, s-a sunat, înapoi în clase! Gata! Hai la ore! Clasa a doua, în clase, mă tătică, în clase, nu pe teren, c-ați stat, slavă-domnului…
Ai de sufletul meu, s-a sunat, gata. Mă iertați, v-am făcut să m-aşteptați oleacă. Joia e ziua mea de serviciu. Nu prea-i chip de stat la povești. Trebuie să stai cu ochii pe ei ca pe butelie! Acu s-aleargă, acu se împing, doi se bat, unul se cațără pe poarta de fotbal… Of. Tot timpul trebuie să stai printre ei, că, doamne ferește, s-o păli vreunul și-l plătești de nou, știți vorba aia. Să vă spun ce-am pățit oda… Vai de mine.
Marinică!
S-a sunat de 10 minute, măi, băiatule, pe unde umbli? Te-ai blocat în baie? Unde te-ai blocat, beleaua lumii, că baia e în partea ailaltă, fugi mai repede la oră!
Ei. Ce vă spuneam eu. Iaca așa toată ziua. Bine, eu îi înțeleg, săracii, cum prind oleacă de pauză, cum țâșnesc în curte la alergătură. Păi, ia stați dumneavoastră șase ore pe scaun, să vedeți cum e! Nu te-apucă toți mișcoricii? Unde mai pui că toți cei care intrăm la ei la ore îi luăm de buni, de parcă au stat și s-au uitat la pereți până atunci. Vine ăla de matematică, dragilor, azi avem de predat. Deschideți caietele, ochi și urechi la mine. Aia de română la fel. După care mai împușcă și două ore de istorie că, na, n-a putut să-i facă altfel orarul lu’ dom profesor, că e navetist. Tot predare. N-avem noi putere să rezistam atâta darmite ei săracii.
Marinică, mor aicea! De ce nu ești la oră? Trebuie să uzi buretele? Avem tablă magnetică cu markere de doi ani de zile, de unde burete, Marinică, du-te mai repede la oră, că o încurci! Rău o încurci!
Of. Ziceam că vă povestesc ceva, am uitat ce, vai de capul meu. Multe vezi când ești profesor de serviciu. Mie tare îmi place să mă uit la ei. Sunt veseli, plini de energie, parcă nu mai au fețele alea serioase din clasă, când intrăm noi cu catalogul în mână. În starea lor naturală, cum s-ar spune. Începi să le cunoști prieteniile, antipatiile, grupurile și grupulețele, preferințele și câte și mai câte. Afară parcă își dau măștile jos. Parcă sunt alți copii. Bine, câteodată, parcă ți-ai dori să nu vezi chiar tot. Zici că-s mici da te pun rău pe gânduri.
Odată, aveam un elev la clasa a IV-a B. Pramatie mare, n-ați văzut așa ceva. Acu se bătea, acu spărgea un geam. Nu l-ai fi văzut o dată stând liniștit. I-am și zis, Pintilie, tată, tu, când te faci mare, șofer de buldozer te faci, că văd ai un talent nativ!
Dacă nu-l vedeam prin curte, în pauze, îmi stătea inima-n loc. Mă gândeam, cine știe ce i-o mai coace mintea aia! Uite așa m-am trezit odată că l-am scăpat din ochi. Și îi întreb pe ceilalți, bre, care l-ați văzut pe ăsta a lui Pintilie? Nu știm, domnu, era aicea, mai devreme. Mă duc în spatele școlii. Nu-i. Pe teren, la fotbal, nu. O fi la baie? O fi prin școală? Dau repede o fugă să văd. Nimic. Băi, să verific și-n clasă, deși nu cred, că ăsta nu stă pe acolo nici în timpul orelor darmite în pauze. Da’ hai să încerc!
Și-atunci l-am văzut.
Mai țineți minte dumneavoastră că prin școli se dădeau într-o vreme lapte și corn? Mă rog, care le mâncau, care le-aruncau, erau folosite mai mult pe post de obiecte contondente în jocurile lor. Cei mai mulți dintre copii asta făceau cu cornurile alea. Cei mai mulți. Ăsta micu nu. Pintilie al meu era în clasă, adunase toate cornurile și laptele pe care l-a găsit pe mese și le mânca. Da’ cum le mânca!
Ați văzut vreodată vreun copil flămând? A, nu, nu unul căruia să-i fie foame. Foame le e la ai noștri când vin după trei ore de fotbal și zbiară că le e foame de pizza. Un copil flămând rupe cu dinții ambalajul de la amărâtul ăla de corn și-l termină din două îmbucături. Îl mesteca aproape cu furie, în grabă, de parcă viața lui ar depinde de asta. Soarbe zgomotos o cutie de lapte, așa, dintr-odată, de i se prelinge câte un firicel alb în colțul gurii. Are gura plină și parcă tot ar mai băga un dumicat doar doar s-o istovi senzația aia năprasnică de stomac gol. Nici n-a terminat bine de înghițit că desface în grabă încă un corn, uitându-se din când în când pe geam să vadă dacă nu se întorc ceilalți. Privește febril de jur împrejur, caută ceva, unde-o fi, a, aici era, înc-o cutie de lapte! O bea fără să respire ca și când ar fi fost ultima de pe lumea asta. E plin de firimituri pe tricou, sună de intrare dar parcă tot nu s-ar îndura să lase laptele ăla din mână. I-a mai rămas un corn, îl îndeasă bine în buzunarul de la pantaloni, îl scoate iar că foșnește ambalajul ăla afurisit, îl rupe dintr-o mișcare și-l bagă iar în buzunar. Să fie. E mult până diseară…
Ați văzut vreodată vreun copil flămând?
Eu am văzut.
Și nu mai vreau să mai văd niciodată.
Vreo zece secunde am rămas fără glas. Am vrut, vă jur c-am vrut, să-l iau la rost, să-i spun, Pintilie, derbedeule, ce faci, furi cornurile colegilor tăi, nu ți-e rușine, vorbesc eu cu învățătoarea, ai să vezi tu! Am vrut. Dar cuvintele mi-au rămas undeva-n gât iar sunetele se încăpățânau să rămână blocate acolo, între ochi și minte, unde se derula obsesiv, sfâșietor, scena unui copil care rupea o cutie de lapte cu dinții. De foame.
Mi-am revenit și i-am zis, Pintilie, tai-o mai repede pe hol, că s-a sunat și vin ceilalți. Să nu te mai prind în vecii vecilor că mai pui mâna pe cornurile ăstora din clasă, m-ai auzit? Fii atent aicea, vezi că lângă cabinetul femeii de serviciu ai sa vezi niște cutii de carton. După ora 12, acolo se pun cornurile și laptele care a mai rămas. Te duci și-ți iei câte vrei. Că, de multe ori, rămân acolo, se strică și le aruncă doamna de la curățenie. Îmi iau, dom profesor, bodaproste că nu m-ați certat.
Și-a plecat.
Of, să mă iertați. Am zis că vă povestesc și eu ceva frumos, vesel, cu năzbâtii de-ale copiilor și, iaca, m-o năpădit amintiri dintr-astea amare. Dar să nu uitați că mai sunt și copii de ăștia prin școlile noastre. Sunt săracii și tot o să fie, că nu-i pasă nimănui dacă le pune cineva ceva dimineața pe masă. Mulți sunt din familii care mai muncesc în sat cu ziua. Și ce câștigă beau la cârciumă. Îi snopesc în bătaie la cea mai mică greșeală. Cam asta-i toată pedagogia pe care o au unii dintre ei. Și după aia poftim, fă școală cu ei. Evaluări. Dezvoltare personală. Consiliere nu știu de care…
Ce școală să mai faci?
Ce școală?
Marinică!
Unde-o tulești iar? În clasă? Păi s-a sunat de ieșire! Toți colegii tăi sunt afară!
Ce faci tu în clasă, Marinică?
Unde te duci tu, măi copile…
Profesorul Marcel Bartic s-a alăturat proiectului “Facem valuri de bine” inițiat de Asociația Ajungem Mari în cadrul Swimathon 2021. Prin acest proiect vor fi strânși bani pentru ca 40 de tineri instituționalizați, cu vârste între 16 și 20 de ani, să poată participa la ședințe de consiliere vocațională, să descopere ce abilități și valori au și meserii li se potrivesc. Pentru că școala înseamnă mai mult decât informație. Înseamnă compasiune, încredere și solidaritate cu elevii noștri.
Targetul propus de profesorul Bartic este de 1000 de lei și pot fi donate sume de la 50 de lei în sus.
Linkul pentru donații: https://swimathonbucuresti.ro/marcel-bartic/
