Închide
Cel mai frumos schimb de dragoste din lume cred că este cel dintre părinți și copii. Singurul necondiționat. Părinții îi fac pe copii mari, iar copiii îi fac pe părinți mici.
Nu cred că este vreun părinte care să nu fi fost uimit de ceea ce poate simți și gândi copilul său în primii ani de viață. Uimit până la șoc. Ne întrebăm de unde le vin toate astea și ne întrebăm unde ne-am pierdut de noi înșine, de nouă nu ne mai vin. Datorită copiilor, descoperim și noi copilul care am fost și ne reîndrăgostim de el. E un fel de „transfuzie de aripi“ pe care o trăim la maturitate grație copiilor noștri.
„Ce vrei să te faci când vei fi mare?“ e o întrebare care li se pune copiilor de pe la trei ani. Cel care întreabă scontează un răspuns cel puțin amuzant. Dar când răspunsul este „Vreau să mă fac pisică“, îți dai seama că ai vrea și tu să mai ai trei ani și să trăiești o continuă poveste, una în care poți să devii orice. Mai înțelegi și că fetița care ți-a răspuns iubește mult pisicile și că, poate, ar vrea ca în casa ei să locuiască o pisică. Cel puțin una.
Trece o vreme și ai iar ocazia să-l întrebi pe copil despre visurile sale de carieră. Acum are cinci ani și-ți spune „Vreau să fiu profesoară de pisici“. Nu te-așteptai la asta și dai să-ntrebi de ce nu mai vrea să fie pisică, dar vezi în ochii fetiței că știe pur și simplu, fără să-i fi spus cineva, că e o imposibilitate. Iar copiilor nu le place imposibilul, ei se adaptează cu ușurință la realitate, cu mult mai multă ușurință și rapiditate decât noi, adulții.
În același timp, ți-e limpede că fetița vrea să-și împartă viața cu o pisică. Afli și că hrănește pisicile și cățeii de la bloc, c-a plâns de frumusețe când a văzut într-o piață câțiva boboci de rață, că, atunci când vede o veveriță, spune: „Sunt eu, uite-mă pe mine acolo, în copac!“. Și pe urmă își lipește urechea de trunchiul copacului, ca să audă ce vorbesc veverițele între ele.
Să trăiască împreună cu un animal îl face pe copil să nu-și piardă niciodată duioșia, iar duioșia este atât de greu de găsit în zilele noastre, încât o face mai prețioasă decât aurul. Extraordinar este că, odată ce ai adus în casă un animal, îți redescoperi propria rezervă de aur despre care credeai că poate fi accesată numai de copilul tău, că numai el te poate reda pe tine ție în forma duioasă a lui a fi. Ei, bine, poate și o pisică, poate și un cățel sau un hamster. Iar copilul tău nu va trebui să caute adânc în el aurul ăsta, așa cum ai făcut tu când ai crescut. Animalul nu-l lasă pe copil să cadă din starea de dragoste niciodată, pentru că animalul predă continuu lecția iubirii și a frumuseții. Și-ai să vezi că n-o să te mai lase nici pe tine să uiți că prima și cea mai importantă calitate a omului este rezerva lui de dragoste.
