fbpx

Prof. Emilian Colceru: Vreţi calitate în educaţie? Băgaţi bani!

de prof. EMILIAN COLCERU, Liceul Teoretic Naţional

S-a discutat intens anul acesta despre educaţia românească. Mai ales că, în sfârşit, proiectul prezidenţial „România educată” a produs un prim raport. Nu mă voi opri aici asupra calităţilor şi defectelor acestui proiect, deoarece a suscitat numeroase intervenţii în spaţiul public ale unor profesionişti în ale educaţiei mai mari decât mine

Mă voi opri însă asupra capitolului „finanţare”, care se întinde pe 6 pagini (70-76) din raportul de 90 de pagini. În această secţiune, autorii raportului remarcă în mod corect că învăţământul preuniversitar din România este subfinanţat chiar în raport cu ţările vecine. Ei propun o serie de obiective şi măsuri, neîndrăznind însă să atace chiar punctul vulnerabil al problemei: faptul că de când s-a votat Legea Educaţiei nr 1/2011, care prevede un procent de minimum 6% din PIB pentru educaţie (Art. 8), această prevedere nu a fost respectată niciodată, de niciun guvern din România care a proiectat bugetul anual.

De asemenea, raportul atrage atenţia asupra sistemului de finanţare per capita (şcolile primesc bani în funcţie de numărul de elevi) care dezavantajează în special şcolile mici din învăţământul rural. Se pare că acest semnal a fost auzit de minister, care se gândeşte acum să renunţe la finanţarea per capita cu finanţarea „per formaţiune”. Îi urăm mult succes în acest demers, care însă cel mai probabil nu va schimba mare lucru, având în vedere procentul pe care l-a primit învăţământul conform bugetului pe 2021: 2,5%!

Probabil simţiţi în acest moment nevoia să întrebaţi: la ce ar folosi mai mulţi bani pentru educaţie dacă oricum chiar şi cei pe care-i avem sunt cheltuiţi ineficient? Aici intervin mai multe studii, dintre care unul publicat de OECD în 2012 care arată următoarea situaţie: cheltuielile mai mari pe educaţie nu garantează o performanţă mai mare a elevilor la testele PISA, însă DOAR în cazul economiilor cu PIB/capita ridicat (peste 20 000 USD) care oricum cheltuiesc foarte mult pentru fiecare elev (peste 100 000 USD pentru un interval de studii cuprins între vârstele de 6 şi 15 ani). Acolo, într-adevăr, contează mai mult cum sunt cheltuiţi banii, nu cât de mulţi sunt. În cazul economiilor cu PIB/capita moderat (sub 20 000 USD), cum este şi România, fiecare ban contează. Performanţele la testele PISA sunt în directă corelaţie cu bogăţia ţărilor respective. În completarea acestei idei, un studiu publicat de Centrul pentru Studiul Democraţiei din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj în 2019 explică faptul că rezultatele PISA depind de bogăţia ţării DAR şi că dezvoltarea ţării este frânată de nivelul performanţelor şcolii.

Ca o concluzie de etapă, ar fi bine, aşadar, măcar să respectăm legea referitoare la procentul de 6% din PIB pentru educaţie, ceea ce ar oferi şi României şanse mai mari de dezvoltare. Dar ce facem cu banii? Îmi şi imaginez un scenariu în care vreunul dintre miniştrii educaţiei României din 2011 încoace trăieşte un adevărat coşmar deoarece al său prim-ministru îi oferă acest „cadou” de 6% iar ministrul nu ştie pe ce să-i cheltuiască, obişnuit fiind doar cu „firimiturile” de la masa bogaţilor.

Păi să vedem: un contract frumos cu firmele de construcţii pentru a construi şcoli noi (care rămân închise pentru că nu sunt bani să mobilăm clădirea sau elevi să o populeze), câteva contracte de cheltuire a banilor pe laboratoare performante care stau nefolosite, săli de sport, panseluţe, părculeţe, ştim noi mai bine. Dar profesorii rămân în aceeaşi grilă de salarizare moştenită de pe vremea comunismului, iar din când în când se mai „miluieşte” câte un şef de partid de guvernare să le arunce „100 de lei în plus la salariu”.

Or, se dovedeşte că astfel de „investiţii” nu fac şcoala să meargă mai bine. O dovedeşte şi studiul OECD atunci când afirmă că ţările care performează bine la testele PISA atrag cei mai buni studenţi spre meseria de profesori oferindu-le salarii mari şi un statut profesional sporit. De asemenea, reducerea efectivelor unor clase generează creşteri în ce priveşte performanţele obţinute la învăţătură. Dar reducerea efectivelor se face, desigur, cu costuri suplimentare, legate de organizarea spaţiului, numărul de profesori etc.

Un alt factor definitoriu pentru performanţă este că în ţările cu rezultate bune există o aşteptare ca toţi elevii să performeze. Elevii care nu performează nu sunt picaţi, nu repetă clasa, nu sunt transferaţi la alte şcoli, nu sunt grupaţi în clase în funcţie de abilităţi. Iată deja că suntem la ani-lumină faţă de ce ştim noi. Dar cum am putea să convingem sistemul să accepte astfel de „blasfemii”? Păi, prin pregătirea profesionistă a viitorilor profesori (masterat didactic, atragerea celor mai buni din generaţie). Din nou, bani. Bani pentru deschiderea unor programe noi de studii, bani pentru motivarea profesorilor, bani pentru a oferi aceleaşi condiţii de educaţie şcolilor din medii defavorizate ca celor privilegiate, dacă nu chiar condiţii mai bune. De creşterea resurselor ar beneficia în primul rând elevii din mediile dezavantajate.

În acest punct simt nevoia să menţionez o iniţiativă venită din zona non-guvernamentală, dar care a primit sprijinul ministerului: Teach for Romania. Această reţea internaţională, aplicată şi în România, recrutează tineri motivaţi şi performanţi pe care îi pregăteşte pentru a intra să predea în şcolile defavorizate. Tinerii respectivi nu fac însă muncă de voluntariat: pe lângă salariul primit de la minister, reţeaua aduce o COMPLETARE a veniturilor pentru a ajunge la un nivel cât de cât decent. Absolut lăudabil, un prim pas către normalitate, dar cu o floare nu se face primăvară!

Ajuns la concluzii, repet premisa: un sistem de educaţie performant presupune în primul rând o finanţare cel puţin decentă. Un profesor bine pregătit, recrutat dintre vârfurile generaţiei sale, este perfect capabil să facă performanţă chiar în condiţiile unui curriculum prost conceput. O reţea de microbuze şcolare poate să distrugă acel atavism care face ca în şcoli venite parcă din Evul Mediu să mai existe încă predare simultană (mai multe generaţii de elevi în aceeaşi clasă). O finanţare concepută cu scopul de a elimina discrepanţele dintre şcoli, dintre elevi ar duce la o performanţă sporită a sistemului în general şi implicit la dezvoltarea României.

PS: Ca o notă personală, am avut ocazia în ultimii trei ani să lucrez la o şcoală privată. De ce este acest lucru relevant pentru discuţie? Pentru că aici se vede cu adevărat eficienţa în ceea ce priveşte cheltuirea banilor. Sigur, este vorba despre taxa pe care o plătesc părinţii elevilor înscrişi, dar aceşti bani se văd în activitatea şcolii, pornind de la infrastructură, trecând prin salariile profesorilor şi ajungând la numărul mai mic de elevi în clasă. Toate acestea duc la performanţă, indiferent de aptitudinile iniţiale ale elevilor. Poate ar avea şi sistemul de stat ceva de învăţat de la sistemul privat.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *