Închide
Cătălin Zaman este profesor de limba și literatura română și director al Colegiului Național ”Mihai Eminescu” din Buzău
Apariția noilor programe de limba și literatura română a stârnit, cum era și firesc, reacții puternice în rândul profesorilor. Nu pentru că schimbarea, în sine, ne-ar speria. În fond, ea a fost îndelung așteptată.
Nu pentru că literatura ar trebuie păstrată într-o vitrină sau pentru că dascalii ar refuza să evolueze odată cu societatea. Ceea ce mă îngrijorează, sincer, este altceva: senzația că elevii sunt puși, din nou, la finalul listei, nu la începutul ei.
Nu ascund faptul că am așteptat apariția lor cu interes real. Am vrut să cred că, poate de data aceasta, vom primi ceva echilibrat, construit cu grijă pentru elevi și cu respect pentru profesorii care lucrează zilnic în clasă. Dar, ca de atâtea și atâtea ori, am rămas dezamăgit. Poate că dezamăgirea repetată mă face să privesc, acum, orice schimbare cu teamă. Nu pentru că schimbarea ar fi rea în sine, ci pentru că, în ultimii ani, prea puține schimbări au fost făcute cu adevărat pentru școală. A început să-mi fie frică de orice „noutate”, deoarece aproape niciodată nu știm dacă va fi un pas înainte sau un alt experiment pe spatele nostru și al elevilor noștri.
Mi-am pus o serie de întrebări când am citit programele apărute. În primul rând, cui servește această programă? Apoi, este ea concepută (și) pentru elevul din banca a treia, care încearcă să înțeleagă la ce-i va folosi ce studiază azi? Răspunde ea nevoilor reale ale elevilor? Și, ce e mai important, îi apropie de lectură sau îi îndepărtează și mai mult.
Din păcate, răspunsul este mereu același: nu elevul a fost punctul de plecare, ci o listă de intenții abstracte, o schemă teoretică care rareori coboară în sala de clasă.
Elevii noștri nu au nevoie de (încă) o programă densă, rigidă, construită pe un traseu literar care nu dialoghează cu vârstele, cu ritmul, cu întrebările lor. Au nevoie de sens, de legătură, de context, de texte vii. Au nevoie de profesori care să-i ghideze, nu de executanți ai unui document care ignoră realitatea școlii.
Când proiectăm o programă care nu ține cont de diferențele enorme care există între elevi, de multe ori între elevi din aceeași clasă, dintre un copil pasionat de lectură și unul care abia înțelege un text funcțional, îi cerem elevului imposibilul. Solicităm performanță dincolo de resurse, pretindem interes, fără a oferi accesibilitate, pretindem efort, fără a oferi un sens.
Școala nu (mai) poate funcționa pe principiul „acestea sunt obietivele, vă descurcați voi”, iar elevul nu poate fi redus la „competențe” bifate. Când ne (mai) gândim (și) la elevii noștri, poate înțelegem că programa ar trebui să fie un sprijin, nu o limitare. Poate că a venit timpul ca orice schimbare curriculară să pornească altfel: de la realitate, nu de la teorie, de la copil, din sala de clasă, nu de la birou.
Poate că a venit timpul ca vocea elevilor și profesorilor să fie auzită cu adevărat. Pentru că, la final, întrebarea esențială nu este dacă avem programe, ci cui servesc acestea. Iar răspunsul ar trebui să fie simplu: elevilor noștri.
Cum poți trimite propuneri și observații pentru noile programe pentru liceu