Prof. Alexandra Chirea, despre festivitățile de premiere: Mă declar de partea clasamentelor, dar împotriva spectacolului

Alexandra Chirea, profesoară de limba franceză, explică diferența între recunoașterea meritelor elevilor performanți și transformarea acestei recunoașteri într-un spectacol cu care nu este de acord.

Profesoara își expune opinia în contextul în care un alt cadru didactic a cerut, într-o petiție publică, renunțarea la festivitățile de premiere.

Ce spune Alexandra Chirea:

Toată discuția asta cu festivitățile și premierea în școli îmi aduce aminte de o situație halucinantă, să tot fie ceva ani de atunci, vreo 6-7. Se termină școală, mergem în vizită la niște prieteni, copil de clasa a 7-a în dotare, sunăm la ușa, deschide prietenă mea, în speță, mama. Palidă, cu cearcăne, trasă la față, nepieptănată, sfârșită. Întru și tac, na, până la urmă, te gândești că s-a întâmplat vreo tragedie. Ajungem în sufragerie, apare și tatăl, la fel de palid, tras la față, nedormit. Întreb ce au pățit și mama răspunde, pe un ton spășit, știi, A. a zbârcit-o rău de tot, a avut media 9.71 (sau ceva p-acolo), a luat mențiune. Niciodată nu m-am gândit până în acel moment că e posibil că în unele case să fie priveghi și să se jelească că după mort o medie așa de „mică”, de 9.71.

O mențiune că semn al neputinței și eșecului. Niciodată, până în acel moment, nu am urat mai tare clasamentele. Nu am fost, nu sunt și nu voi fi niciodată o competitivă. Am urat competiția cu ceilalți în toți anii mei de școală și singură competiție pe care am avut-o a fost cea cu mine însămi. Probabil că am fost singurul copil care, în 1993, a plâns când a aflat că trebuie să își pună coroniță. Nu am crezut nicio secundă că învățarea este o competiție cu ceilalți pe care eu trebuie să o câștig și am urât să dau din coate pentru că vor alții. Am dat din coate când am vrut, cât am vrut, cum am vrut, așa încât învățarea și rezultatele au venit natural. Sunt pentru clasamente, atâta timp cât ele se primesc în plic, îl desfac și citesc pe ce loc sunt.

Mă bucur tare atunci când elevii mei, în sala de clasa, se susțin, se aplaudă, își aplaudă colegii care au reușit o performanță mai mică sau mai mare. Îi încurajez să se felicite, să recunoască că cineva a fost mai bun în acel moment. Nu dau 10 pe linie și nu cred că trebuie să-i ascundem pe cei mai performanți, de teamă să nu-i rânim pe cei mai puțin performanți. Dar cred cu tărie că nu trebuie să facem din asta un spectacol. În toți anii de școală, deși premiantă, cel mai tare am urat festivitatea de premiere. Nu m-am simțit niciodată în largul meu acolo, aș fi vrut o varianta în care toată lumea să fie scoasă în față. Una în care nimeni să nu fie lăsat în urmă.

Niciodată nu am uitat că eu sunt acolo pentru că părinții mei au investit în mine timp și bani, pe care alți părinți nu i-au avut. Astăzi, habar nu am ce medie am avut pe diplomă din clasa a 8-a, ce punctaj era pe diplomă de la olimpiada națională sau ce premiu am luat în clasa a 12-a. Dar nu am uitat că diriga mi-a mai dat 3 diplome, pentru cea mai bună latinista, cea mai bună gramaticiana și cel mai dezvoltat spirit civic. Și cred că simțul meu civic mă definește astăzi mai mult decât orice altceva. Veți spune, desigur, că e floare la ureche, ce, nu putem să le dăm diplome tuturor, găsim cel mai altruist, cel mai tolerant etc și am rezolvat.

Well, tocmai aici e buba aia mare. Că e o chestiune de mentalitate, că unii profi, mulți, dau verdicte în funcție de note ( „n-o să faci nimic în viață”), că mulți recompensează cumințenia și obediență, că profii sunt chiar ei în competiție cu copiii și devine, prea des, o lupta de care pe care in sala de clasa, in care notele sunt armă profesorului, armă pe care o folosește la tot pasul. Mă declar de partea clasamentelor, dar împotriva spectacolului. Vreau să știu pe ce loc sunt, dar nu vreau să urc pe scenă. Și cred că fiecare ar trebui să aibă acest drept.

Alexandra Chirea