Închide
de Lăcrămioara Bozieru, profesoară
Iarnă mohorâtă ca o boală incurabilă. Nu ninge, nici prea frig nu e, dar din radiourile ascultate pe furiș se scurg vești care strecoară moartea în oase și apăsarea în suflet. Acasă vorbim în șoaptă despre programele Europei Libere, tot mai greu de prins în ultimele zile; orice s-ar întâmpla la Timișoara, e inutil dacă Bucureștiul nu se mișcă. E sfârșit se trimestru și merg la școală cu sufletul împachetat în frică, calculez medii și mai cert câte un elev care se încaieră zgomotos pe holuri duhnind a cloramină.
Pe străzi duhnește a sărăcie lucie, a griul blocurilor ce mărginesc drumul meu spre capătul Târgoviștei către o școală generală pitită în spatele unor blocuri turn roase de ger. Copiii de clase primare răcnesc spre mine Sărumâna din spatele fularelor strânse în jurul gurilor de frați mai mari care-i cară spre casă. Cei mai mărișori se-nghesuie să intre la ultimele ore ale săptămânii ce-i desparte de vacanța de iarnă.
De pe pereți, iubitul conducător privea într-o ureche din portretul înfipt în carnea zidului cancelariei, tovarășii profesori îi știau prea bine de frică, așa că intrau și ieșeau de la clase cu cataloage învelite în coperți răpciugoase în care se piteau notele sfrijite ale unor elevi care citeau căznit texte îmbibate de minciuni patriotarde.
La clasa a VI-a H nu se grăbea nimeni să intre, doar să plece. Erau ai mei. Când mă prezentasem la post la 1 septembrie, directoarea, masivă ca un fișet îmbrăcat în verde, îmi înșfăcase numirea ca suplinitor necalificat și-mi spusese că a VI-a mă va mânca de vie: ,,N-am ce-ți face, tovarășa suplinitoare. Nimeni nu vrea dirigenția la ăștia, așa că dacă vrei postul, trebuie să iei și dirigenția, dar să știi că sunt răi. D-asta nici nu-i vrea nimeni.” Aveam 21 de ani, nici măcar o oră de experiență și în ziua aia, poate de spaimă, mi-a fost foame tot timpul.
În toamna aia mi s-a spus prima oară ,,diriga”. Copiii erau săraci ca degetul și înrăiți de sărăcie. Aveau frați mulți prin garsonierele sau apartamentele sărăcăcioase în care trăiau, uniformele moștenite de la frații mai mari fie spânzurau de trupurile lor șuie, fie plezniseră pe trupurile mai rotofeie și erau deja împodobite cu petice cusute stângaci de vreo mamă stoarsă de muncă, de avorturi ilegale sau multele sarcini. Ghiozdanele le erau doldora de manuale jumulite, dăruite de bunul tovarăș, și caiete învelite în hârtie maro de la pungile de ambalaj în care primeau lunar kilogramul de zahăr sau de făină pe care tovarășii le îngăduiau să le ia pe cartelă, la sfârșitul unei cozi chinuitoare.
Tinerețea mea și sărăcia ne uneau. Doar că eu mă spălam seară de seară în baia rece de bloc, turnându-mi apă încălzită într-un cazan de tablă pe aragaz, apoi clătindu-mă conștiincios și pudrându-mi subrațul ca să nu transpir a doua zi. Asta i-am învățat și pe ei să facă la una dintre primele ore de dirigenție când am înțeles că nimeni nu le vorbise vreodată despre asta.
Nici pe ei, nici pe mine nu ne învățase nimeni cântecele în engleză, așa că le-am deprins împreună – ,,One, two, three, for, five/Once I caught a fish alive…”-apoi am învățat să fiu profesor, să ridic vocea pe care ei o voiau mereu cântând, să râd la glumele lor simple, să cert, să ascult câte un plâns.
În iarnă eram deja o echipă, una de underdogi, dar măcar una care se spăla mai des, care știa să numere în engleză și să-și spună vârsta rostind ,,I am”, nu ,,I have”.
Pe 22 decembrie, i-am adunat să le dau carnetele cu mediile trimestriale. În clasa de la capătul etajului I era mai frig ca de obicei, nu mai dăduseră căldură de la începutul săptămânii, iar ei erau mai nervoși decât mine, chiar dacă din alte motive. În spatele clasei, doi dintre cei mai liniștiți elevi se-nghionteau, își smulgeau caietele unul altuia, până când unul dintre ei l-a trântit pe celălalt pe podea. M-am năpustit de la catedra unde terminasem de scris carnetele către ei, dar până să ajung se așezaseră cuminți în bancă cu fețele angelice dintotdeauna.
Atunci am auzit rumoarea clasei și m-am întors. Pe catedră apăruse un pachet învelit în hârtie albă și copiii se foiau fericiți: ,,A venit Moș Gerilă la dumneavoastră, tovarășa dirigintă!” L-am desfăcut cu mâini tremurânde de frig și emoție; înăuntru erau decorațiuni de brad făcute de ei din beteală și o rolă de beteală argintie ce ședea cuminte sub ele.
Am cântat ,,Dashing through the snow…” și am râs ce prost ne-a ieșit. Apoi s-a auzit primul răpăit. Eu l-am recunoscut de la orele de premilitară din liceu: mitralieră. Ei voiau să-mi colinde ,,Frunză verde portocală/Noi suntem copii de școală…” , așa că i-am oprit și le-am scris pe tablă ,,Trei păstori” în timp ce de afară se auzeau zgomote îndepărtate de armă.
Am cântat în după-amiaza aia colindul copilăriei mele, i-am ascultat lălăindu-l cu entuziasmul lucrului de-abia învățat și, presimțind că Moș Gerilă tocmai a murit, le-am urat Crăciun fericit, după care le-am spus să meargă direct acasă pentru că în oraș se întâmplă lucruri care nu privesc așa copii mici.
Eu m-am strecurat pe străduțe lăturalnice spre casă, măcinată de un amestec de mândrie pentru clasa mea și nesiguranță pentru ziua de mâine.
Mama a privit cu oroare podoabele alcătuite stângaci în acel cadou și a exclamat stupefiată: ,,Doar nu vrei să pui grozăviile astea în brad de Crăciun!” Ei bine, le-am pus și pe cele care încă nu s-au dezintegrat sub povara celor 30 de ani le mai atârn încă în brad ca aducere aminte a celui mai frumos dar de Crăciun primit vreodată de la elevii mei.
