Închide
Poate e OK
De Gabi Bartic, CEO Brio
Am tot văzut zilele astea ceremonii de absolvire: toci de la grădiniță pân’la facultate, diplome, coronițe, spectacole care mai de care mai elaborate, carnete de note doldora de note maaaaari, buchete, torturi. E felul nostru de a ne bucura de încheierea unui an școlar. Și de a-i marca, festiv, finalul.
E drept, n-am cea mai optimistă stare, poate de aia am o reținere să fac același lucru cu ceremonia propriului copil, care, evident, a terminat și el clasa a VI-a. Cu bine, evident.
Ce pot spune e că eu cred că acum am absoluta siguranță că pe el nu-l va atinge vreo reformă radicală a educației. A avut grijă întregul sistem să i se opună, cu toate pârghiile. Și poate e ok așa.
Poate e ok să avem elevi de liceu care au în orare 15 până la 18 discipline. Măcar profii lor să fie mulțumiți.
Poate e ok să-i chinuim cu un BAC desenat mileniul trecut, gândit să evalueze cunoștințe șablonate care stau cu ei până trece BAc-ul și-apoi se disipă. Măcar profii (de la clasă și cei de la meditații) să nu iasă din rutine comode.
Poate e ok să nu le cerem pic de reflecție critică, nici n-ar fi timp. Măcar nu vor deranja cu opinii diferite disciplina orelor.
Poate e ok să nu ne gândim cum să facem să scoatem mediul ăsta școlar din amorțeala leseferistă în care există de ceva vreme. Dacă greșim? Dacă vor/vom fi martori ai acestor greșeli? În fond, școala românească e o constantă vânătoare și rușine de greșeli, acesta ar fi, dacă m-ar întreba cineva, fundamentul pe care ne creștem toate acțiunile. Uitând că învățarea e un lung șir de încercare-greșeală din care, cum altfel, ar trebui să ieșim mai buni.
I-am învățat repede cu succese fulminante, cu medii enorme care stau pe competențe evaluate care cum s-a putut, în sute de feluri diferite. I-am învățat că sunt perfecți (sau dacă nu-s toți perfecți, noi avem ochi doar pentru cei perfecți), că li se cuvine doar excelența. Uităm că doar recunoașterea excelenței cu lungi șiruri de aplauze la ceremonii vesele și colorate și carnete cu medii perfecte nu înseamnă altceva decât motive de laudă în familie, nu neapărat cunoștințe, competențe, abilități, ceva ce rămâne cu copiii dincolo de zidurile școlii.
Le-am dat copiilor o școală de fațadă, cu note de fațadă, examene de fațadă, ceremonii de fațadă. N-am apucat să intrăm să vedem ce e înăuntru. De ce-am intra, arată bine din afară.
Și cât timp vom vrea să fie toată lumea mulțumită, exact aici vom rămâne. Nu există progres real fără împotriviri, nu există schimbări fără momente complicate.
Școala, pentru Filip și colegii lui, va rămâne la fel, atentă la fațadă, preocupată de conservare, încremenită în nemișcare. Iau asta ca pe o nerealizare personală.
Atâta s-a putut, veți spune. Măcar am încercat, spun eu.
PS. Nu voi abandona, evident. Mi-e ciudă doar că ce-am vrut eu pentru toți copiii (și pentru al meu, firește) va rămâne pentru alți copii. Măcar de-ar rămâne. Măcar de-ar îndrăzni și alții să nu se resemneze.