Închide
Ce am făcut în educație în ultimii zece ani?
de Cătălin Zaman, profesor de limba română și director al Colegiului Național ”Mihai Eminescu” din Buzău
Dacă am fi o companie, am spune că performanța a scăzut. Imaginați-vă că o companie își evaluează angajații și descoperă că, după zece ani, productivitatea a scăzut, nici nu mai contează cu cât, 10, 15, 20 %. Ce ar face?
Ar analiza cauzele. Ar verifica procesele. Ar analiza managementul. Ar identifica ce investiții au funcționat și ce investiții nu au funcționat. Ar schimba strategia. Ar cere responsabilitate.
În educație, avem tendința să reacționăm altfel. Apare rezultatul. Spunem că PISA este doar un test.
Spunem că elevii sunt diferiți. Spunem că pandemia a afectat învățarea. Spunem că părinții nu se implică. Spunem că profesorii sunt suprasolicitați. Spunem că programa este prea încărcată. Spunem că sistemul este subfinanțat.
Toate acestea pot fi adevărate. Dar niciuna nu răspunde întrebării esențiale: De ce suntem mai jos decât acum zece ani?
Și mai important: nu doar scorul a scăzut. A crescut numărul copiilor rămași în urmă Aceasta este poate cea mai gravă informație din PISA 2025. Comparativ cu 2015, proporția elevilor români care se află sub nivelul 2, adică sub nivelul minim de competență, a crescut cu: 12 puncte procentuale la matematică. 9 puncte procentuale la lectură. 7 puncte procentuale la științe. Înseamnă că o parte mai mare dintre copii nu mai ajunge nici măcar la nivelul de bază. (OECD)
Așadar, nu avem doar o problemă cu vârful sistemului. Avem o problemă cu baza lui.
Atunci poate că trebuie să ne uităm la reformele din ultimii zece ani Și aici apare întrebarea (politică) pe care nimeni nu prea vrea să o pună.
Ce am făcut în educație în ultimii zece ani? Am schimbat programe. Am schimbat examene. Am introdus noi forme de evaluare. Am vorbit despre competențe. Am vorbit despre digitalizare. Am cumpărat echipamente. Am avut proiecte europene. Am avut programe remediale. Am avut strategii. Am schimbat legi. Am schimbat miniștri. Am schimbat secretari de stat. Am schimbat discursul.
Dar rezultatul final, măsurat printr-un instrument internațional comparabil, este că suntem mai jos decât în 2015.
Atunci trebuie să avem curajul să punem întrebarea dacă unele dintre politicile noastre educaționale nu au funcționat.
Nu „profesorii nu au funcționat”. Nu „elevii nu au funcționat”. Nu „părinții nu au funcționat”. Politicile. Și dacă politicile nu au funcționat, trebuie evaluate.
Am făcut prea multă reformă și prea puțină schimbare reală? Este posibil. Aceasta este una dintre marile paradoxuri ale sistemului românesc. Avem foarte multă activitate administrativă în educație. Dar activitatea administrativă nu este același lucru cu progresul educațional. Poți să schimbi programa. Dar dacă profesorul predă exact ca înainte, schimbarea este mică. Poți să introduci evaluări digitale. Dar dacă ele măsoară aceleași lucruri, nu ai schimbat filosofia evaluării. Poți să dotezi școala cu table inteligente. Dar dacă elevul continuă să memoreze, tabla inteligentă nu îl învață să gândească. Poți să introduci un nou curriculum. Dar dacă programa rămâne atât de încărcată încât profesorul trebuie să alerge pentru a o „termina”, competențele rămân în plan secund. Aici cred că este una dintre marile probleme ale României: am confundat reforma cu schimbarea.
Problema fundamentală: școala românească produce prea multă informație și prea puțină competență PISA este foarte relevant tocmai din acest motiv.
În 2015, Ministerul Educației explica foarte clar că PISA nu urmărește doar ceea ce știu elevii, ci și ceea ce pot face cu ceea ce știu și în ce măsură pot aplica aceste cunoștințe în situații reale. Asta este cheia. Un copil poate învăța foarte multe. Dar dacă după zece ani de școală nu poate interpreta corect un grafic, nu poate înțelege un text complex, nu poate evalua o explicație sau nu poate folosi matematica într-o situație reală, avem o problemă.
Și aici apare paradoxul examenelor naționale În același timp în care PISA ne spune că aproape jumătate dintre elevii de 15 ani nu ating nivelul minim la matematică, avem procente importante de promovare la examenele naționale. Aceste lucruri nu se exclud. Dar ar trebui să ne pună pe gânduri. Pentru că un examen poate măsura foarte bine capacitatea unui elev de a răspunde la un anumit tip de cerință.
PISA întreabă mai mult: „Ce faci când nu ți se spune exact ce procedeu să folosești?” Și poate că aici se află una dintre explicațiile pentru această aparentă contradicție. Am devenit foarte buni la pregătirea elevilor pentru anumite examene. Dar mai puțin buni la construirea unor competențe transferabile.
Nu avem nevoie de comparația cu Finlanda, cu Singapore, cu Estonia. Acum trebuie să ne comparăm cu noi înșine. Cu noi înșine de acum zece ani.
Iar aici avem o problemă de responsabilitate. Dacă un sistem educațional pierde performanță timp de zece ani, cine răspunde? Nu ministrul care era în funcție în 2015. Nu ministrul care era în funcție în 2025. Nu un singur partid. Nu profesorii. Nu părinții. Ci întregul mecanism de guvernanță a educației.
Pentru că educația nu se poate reforma de la un mandat la altul. Un copil care începe școala astăzi va fi evaluat la 15 ani peste mai bine de un deceniu. Dacă schimbăm filosofia educațională la fiecare trei-patru ani, copilul acela va fi cobaiul mai multor reforme. Și exact asta trebuie să încetăm să facem.
Ce ar trebui făcut acum? Nu încă o reformă generală. Ci o evaluare sinceră a ultimilor zece ani.
Aș începe cu cinci întrebări.
Ar trebui să măsurăm și: Ce poate face elevul? Poate să citească și să înțeleagă? Poate să argumenteze? Poate să verifice o informație? Poate să interpreteze date? Poate să rezolve o problemă nouă? Poate să distingă o afirmație adevărată de una falsă? Poate să folosească tehnologia fără să fie manipulat de ea? Poate să învețe singur?
Asta înseamnă educație.
Poate cea mai importantă veste din PISA 2025 este că problema nu pare să fie lipsa de curiozitate 77% dintre elevii români declară un nivel de curiozitate, peste media OECD de 73%. (Ministerul Educației) Este o informație extraordinar de importantă. Pentru că ne spune că nu avem o generație care nu vrea să învețe. Avem o generație care are curiozitate, dar un sistem care pare să aibă dificultăți în a transforma această curiozitate în competențe.
Și atunci poate că întrebarea care vine este firescă: „Ce facem noi greșit cu potențialul lor?”
PISA 2025 nu este verdictul asupra copiilor români Este verdictul asupra unui sistem.
Este un eșec colectiv.
Și tocmai de aceea trebuie să fie și o responsabilitate colectivă. Profesorii trebuie să accepte că unele metode trebuie schimbate.Părinții trebuie să accepte că nota nu este totul. Directorii trebuie să conducă pedagogic, nu doar administrativ. Ministerul trebuie să înceteze să schimbe direcția la fiecare câțiva ani. Politicienii trebuie să scoată educația din logica electorală. Iar societatea trebuie să accepte că o reformă reală nu produce rezultate în șase luni.
Dar există un lucru pe care nu ni-l mai putem permite: să vedem că după zece ani suntem mai jos și să continuăm să facem exact aceleași lucruri.