Pe ce ne supărăm de fapt când dăm vina pe „platformă”

Pe ce ne supărăm de fapt când dăm vina pe „platformă”

de Gabi Bartic, CEO Brio

Am citit dimineață pe cafeaua nebăută poziția copiilor din Alba care cereau abandonarea platformei de corectură digitalizată și revenirea la corectura „analog”. Am avut tendința să bagatelizez așa demers și să ignor cât pot de mult poziția (cum, de altfel, m-am antrenat asiduu în ultima vreme, pe multe alte subiecte). Dar pentru că vârsta și viața m-au învățat să mai citesc o dată și-apoi încă o dată și-apoi încă o dată, simt că am ceva de spus.

Și încep, cum mi-e felul, cu două steluțe, ca-n contractele serioase 🙂.
Primo. Nu e complet greșit să ne temem de orice schimbare. Mai ales cu istoricul din educația românească, circumspecția sau direct etichetarea ca „prostie” a oricărei schimbări ar avea ceva explicații. Istoric, putem combate orice, nu și că pașii înainte (și așa, timizi cum au fost) au fost urmați de sprinturi spectaculoase înapoi.

Al doilea asterisc vine din altă dilemă a mea. De ce, dacă tot ne propunem schimbarea evaluării, facem doar modificarea de partea profesorului? Corectura digitalizată reprezintă o schimbare doar pentru profesori, impactul asupra copilului fiind nul – el dă examenul la fel, are așteptarea ca notele să fie la fel, pentru că din punctul lui de vedere nu s-a schimbat nimic. Sigur, veți zice „asta vrea testare digitală, dăăăh, că ea doar asta știe”. Da, răspund, cu toată responsabilitatea. La o schimbare completă a modului de examinare, modificările de „sistem de notare”, „barem”, „clasament” și ce mai are impact asupra copiilor sunt explicabile prin modificarea completă a sistemului. Trec de argumentele științifice ce sprijină indubitabil testarea standardizată digitală (nu digitalizată). Spun doar atât: când elevii vor vedea un sistem complet schimbat, diferențele față de „înainte” sunt explicabile prin schimbarea însăși. Nimic nu mai e cum era, deci nici notele, evident.

Bun, și acum încerc o explicație: niște elevi au văzut așa: subiectele sunt la fel, baremele sunt la fel, orele-s la fel, meditațiile se fac cu aceiași profesori, materia la fel, programa neschimbată, la simulare e la fel (partea lor, cum ar veni: primesc niște foi, le scriu, le predau etc). Ce poate explica/justifica, în legea unui sistem neschimbat, că totuși un output esențial (notele) se schimbă? Mai nimic, vor spune copiii. Și pe bună dreptate, evident.

Sigur, noi vom spune „se corectează diferit”. N-avem cum spune „mai bine”, n-avem cum spune „mai prost”. Nu avem date să susțină niciuna dintre afirmații. Ce spun eu cu siguranță e că e mai controlabil sistemul. Că poate semnala (nu și corecta instant, înțeleg, dar poate pe viitor va putea și asta) inadvertențe masive. Că nu permite rutele cunoscute de „închis ochii” de tipul „noi corectăm în Gorj, Gorjul la noi, hai să ne susținem reciproc”. Nu se poate, cineva (nu spun că se face, dar acum există posibilitatea asta) poate vedea oricând orice lucrare dorește. Și corectura x, y sau z e acolo. Așadar, vorbim de accountability. Responsabilizare, poftim. Munca, atât a elevului, cât și a profesorului, sunt acolo, la vedere. Că nu e ok să se muncească diferit dacă „se vede” și dacă nu, asta e elementar. Dar la fel de elementar e că asta se-ntâmplă. Nu știu să mă fi întristat mai tare ceva în ultima perioadă (afară de ororile legate de violențe) decât semnalarea de zilele trecute a unei conversații cu un copil care, martor la o oră „deschisă” sau cum s-or chema ele, a cerut inspecție în fiecare zi. Pentru că văzuse cum poate fi o lecție interactivă, cu atmosferă de învățare și cu feedback serios. Și mai voia.

OK, și-atunci ce spun copiii din Alba e așa: de ce, dacă nimic nu e schimbat, notele-s mai mici? Vrem note mai mari, deci vrem „ca înainte”. Cine-i poate contrazice?
Singurul lucru e că ei spun așa: platforma e vinovată pentru notele mai mici. Am mai dat exemplul ăsta de 100 de ori, n-o să încetez să-l dau. E ca atunci când copilul merge așa cum merg copiii la început, mai împiedicat, mai ezitant, neatent în orice caz. Și tu îi spui: ai grijă la masă, să nu te lovești. Masa e acolo, e un „dat”, nu apare acolo în anumite momente și-n altele nu. Copilul cade, se lovește de masă și plânge. Și noi „batem” masa că ne-a lovit copilul: „na, na, masă rea!” spunem. Așa învățăm că vina e, mereu, in afara sistemului în care există un personaj cu impactul și altul cu supravegherea și totuși vinovatul e masa. E mai simplu decât să avem veșnice dezbateri despre „cine pune notele alea mai mici” și „ce putem face ca acele note să nu fie programatic mai mari sau mai mici, ci mereu corecte față de copil” (aș fi spus fair dacă nu aș fi știut că se supără martorii neschimbării a orice, chiar și a limbii).

Așadar, ce spun eu e așa: sau schimbăm tot, nu mai umblăm cu jumătăți de măsură, sau explicăm copiilor, asumându-ne explicația, de unde vine modificarea, sau acceptăm că până și așa cerințe (cea de la Constanța, cea de la Alba) au sens. În parte, cu niște steluțe, cu niște explicații, dar cumva au sens. Să nu cerem copiilor să înțeleagă ceva ce nu le explicăm până la capăt sau ceva ce are sens doar pentru noi, adulții. Mai cu seamă copiilor cărora ne dorim să le fi apărut și să le fi fost antrenat cumva (de la sine mai mult, că prea mari eforturi nu facem în direcția asta) spiritul critic. Câtă vreme în loc de spirit critic le-am antrenat doar spiritul de turmă, „go with the flow” și „capul plecat sabia nu-l taie”, să nu ne mirăm că uneori, unii dintre ei, fac judecăți asupra unor jumătăți de adevăr crezând că acela e tot. Pentru că pentru ei așa e, câtă vreme nu le arătăm toată problema.

Pun și muzică. Cu versuri, cu tot. E de pe „The Dark Side of the Moon” melodia. Poate ajută.