Închide
Pe apa sâmbetei
de Cătălin Zaman, profesor de limba română și director al Colegiului Național „Mihai Eminescu” din Buzău
Au trecut doi ani și jumătate de la greva profesorilor, o grevă care promitea „resetarea” statutului dascălului în România. Atunci ni s-a spus că educația devine prioritate națională, că munca profesorilor va fi recunoscută, că umilința salarială va lua sfârșit. Astăzi, privind la rece cifrele și realitatea din școli, putem spune fără exagerare: totul s-a dus pe apa sâmbetei.
Majorările salariale obținute cu greu au fost înghițite rapid de inflație. Ce părea, pe hârtie, un câștig s-a transformat într-o iluzie contabilă. Puterea de cumpărare este astăzi comparabilă sau chiar mai mică decât înainte de grevă. Facturile, alimentele, chiriile au crescut, salariile au rămas practic pe loc. Statul a „dat”, dar economia a luat înapoi, iar profesorul a rămas cu promisiunile.
Între timp, munca a crescut. Nu doar cantitativ, ci și birocratic. Mai multe rapoarte, mai multe platforme, mai multe hârtii, mai multe „proiecte”, mai multe responsabilități care nu au nicio legătură directă cu actul didactic. Profesorul de azi este evaluator, consilier, mediator, operator de date, secretar și, în pauze, educator. Toate acestea pe aceiași bani.
Un capitol aparte, aproape rușinos, este plata cu ora. Redusă drastic, a ajuns sub 30 de lei net. În multe cazuri, vorbim de o remunerație mai mică decât cea a unui muncitor necalificat. Pentru un profesor cu studii superioare, cu ani de experiență, cu responsabilitatea formării unor generații întregi, statul român consideră că aceasta este valoarea unei ore de muncă suplimentare. Mesajul este clar: nu munca intelectuală contează, ci doar să fie cineva la catedră.
Această realitate nu produce doar frustrări individuale, ci efecte sistemice. Profesorii buni renunță la ore suplimentare, tinerii evită sistemul, iar școlile se descurcă din ce în ce mai greu. Calitatea educației scade nu pentru că profesorii nu vor, ci pentru că sunt epuizați, demotivați și tratați ca o cheltuială inevitabilă, nu ca o investiție.
Greva profesorilor a fost un strigăt de disperare. Răspunsul statului a fost unul de moment, gândit să stingă focul, nu să reconstruiască. Astăzi, vedem rezultatul: salarii erodate, muncă mai multă, respect mai puțin. Tot ce trebuia să se schimbe a fost amânat, diluat sau anulat.
Educația nu s-a prăbușit brusc. Se scurge încet, zi de zi, pe apa sâmbetei. Iar când ne vom întreba, din nou, „de ce nu mai sunt profesori?”, răspunsul ar trebui să-l știm.