Dacă Părinţii Nu Vor, Noi N-Avem Ce Să Facem!

Autor: Diana Popescu

“Dacă părinţii nu vor, noi n-avem ce să facem” a răspuns directorul şcolii la insistenţă părintelui din consiliul de administraţie, cum că trebuie făcut totul pentru elev, măcar tot ceea ce scrie în lege şi regulament. Că ceea ce este sau ar trebui să fie în inimă e mai greu de cerut şi de verificat.

După ceva timp de rumegat acest răspuns primit de la director, care i s-a părut de la bun început strigător la cer, oricum total nepotrivit, deşi ştia că mulţi alţi părinţi ar accepta acest răspuns că pe un răspuns bun, părintele şi-a dat seama că, cel puţin în şcoală în care el se străduia de ceva timp să mişte lucrurile, acesta era adevărul.

Părintele era miezul. Nu, nu era şeful, dar era miezul

Fără el, cu siguranţă rezultatele acelei şcoli ar fi fost cu totul altele. Pentru că toţi (atât de puţini elevi nu sunt incluşi încât putem spune toţi), TOTI elevii iau meditaţii particulare pentru a obţine frumoasele rezultate de la evaluări şi bacalaureat. Fără aceste meditaţii susţinute din banii părinţilor, cu angajamentul părinţilor (copilul trebuie dus şi adus, trebuie convins şi aici e o mică lupta, după şase ore de şcoală numai meditaţii nu-şi doreşte copilul încă răzvrătit şi doritor de normalitate), multe şcoli chiar bine cotate ar avea un indicator de eficientă extrem de slab. Şi nu e o modă sau fiţă să-ţi duci copilul la meditaţii, e o necesitate când copilul e la clasă de cinci şi sub cinci, şi nu înţelege nimic, iar evaluarea îl găseşte cu nota peste opt. Dar nota opt este primită de profesorul la clasa, care nu spune însă mulţumesc părintelui şi elevului pentru evaluarea bună pe care o are datorită lor. Părintele e miezul, dar nu trebuie să ştie.

Părintele, miez fără să ştie, este un părinte înţelegător, mulţumit de rezultatele copilului şi acceptor resemnat al condiţiilor din sistem, acceptor al menţinerii zonei de comfort în care profesorii s-au cuibărit.

Părintele este miezul recunoscut, însă atunci când apar probleme, probleme de ce natură doriţi, de disciplină, de învăţare, ambele… A…dacă părintele nu vrea, nu vine lunar la şcoală să se intereseze (asta ca şi când nu există mijloace de comunicare moderne şi ieftine) noi, cei care ne iubim meseria şi cerem respectul cuvenit, cuvenit pe deplin într-adevăr de o meserie atât de nobilă, nu avem ce să facem. Ne pare rău! Să plătească copilul pentru inconştienţa părintelui. Ce dacă părintele s-ar putea să fie în atâtea moduri: de la neinstruit, la alcoolic, de la arogant la prea naiv, mai spuneţi voi motive pentru care părintele nu merge la școală. Părintele e miezul. Nu copilul! Ca şi cum învăţământul ar fi centrat pe părinte. Nici măcar nu se spune “dacă copilul nu vrea”, pentru că asta ar însemna că s-a stat ceva timp cu el şi s-au străduit cât de cât. Părintele, miez recunoscut, se revoltă şi ştie că are dreptate, cum să fie numai vina lui pentru că al lui a rămas coringent, repetent, e obraznic, a făcut prostii. Şi pentru că nu ştie ce drepturi are, părintele rămâne, aşa, vină pentru sistem în micul areal al şcolii.

În aceste situaţii, unde este profesorul? Mâna de profesori sau învăţători “altfel” nu fac altceva decât să scoată în evidenţă şi mai mult indiferenţa, inerţia, comoditatea majorităţii.

Că părintele este miezul se vede foarte bine în şcolile din zonele defavorizate, rezultate praf la evaluări şi bacalaureat. Acolo, uneori, lucrurile revin la normalitate şi câte un director sau profesor dăruit, are grijă de elev aşa cum ar trebui. Este aşa, ca la o cercetare, în care nu ai nimic (şcoală din zona defavorizată, director neimplicat, părinţi neimplicaţi), şi apoi ai un experiment în care vine un director implicat, şi obţii rezultate, şi poţi să spui apoi, asta-i rolul directorului/profesorului.

Hai să mai facem un pas cu un nou experiment şi să introducem şi părinţi implicaţi. Cât de mult ar trebui să înflorească totul. Unde este înflorirea? Din păcate, în cea mai mare parte a şcolilor cu părinţi implicaţi, lipseşte exact normalitatea.

Părintele în normalitate este chemat să dea o mâna de ajutor şcolii, nu să-i ia mare parte din sarcina. Regulamentul şcolar şi legea învăţământului prevad câteva obligaţii pentru părinte, cam cât degetele de la o mâna. Şi aşa cum este normal, foarte multe sarcini pentru director şi profesor, este doar jobul lor. Inclusiv sarcina de a susţine părintele pentru a se educa şi a-şi imbunătăţii aptitudinile ca partener în relaţia familie-şcoală (art. 168, alin. 3, OMECS 5079 din 31.08.2016).

De ce devine părintele miez? Ce se întâmplă cu sistemul de educaţie dacă părintele nu mai vrea?

Text preluat de pe site-ul Părinții Cer Schimbare, cu acordul autoarei