fbpx

Obsesia pentru școlile bune

de Marcel Bartic, profesor

Învățământul este un serviciu public plătit din taxele și impozitele contribuabililor.

Rolul său principal este acela de a oferi tuturor copiilor un nivel decent de educație pentru că scopul lui este, nu-i așa, ca peste zece-cincisprezece ani să facem din ei niște adulți responsabili, siguri pe ei, în stare să se întrețină singuri și să dea o mână de ajutor comunității din care fac parte. Ce mai trebuie să facă el, învățământul? Să le cultive valori, spre exemplu. Respect, empatie, compasiune, demnitate, curaj și onestitate. 

Dintre acești copii unii se vor dovedi mai sprinteni în învățare. Mai inspirați, mai pasionați, poate cu un strop de curiozitate mai mare decât a celorlalți. Foarte bine, este obligația noastră să-i susținem în a-și descoperi toate talentele și abilitățile pe care le au. Dar nu în detrimentul celorlalți. Să nu uităm că scopul sistemului de învățământ este acela de a forma societatea de mâine nu doar câteva vârfuri. E minunat că le avem, nu se exclud una pe alta dar rostul școlii este acela de a-i pregăti pe toți copiii la un nivel corespunzător așteptărilor unei lumi în continuă schimbare.

Pare simplu, nu-i așa? Și atunci, de ce am ajuns în situația în care colegii naționale de prestigiu trag și cu dinții de elevii capabili de performanță? De ce forțează, uneori la limita legii, admiterea și selecția copiilor posibil furnizori de diplome și medalii?

Rădăcinile acestui fenomen trebuie căutate în contextul istoric de după 1989. După aproape jumătate de secol de comunism, în care elitele au fost efectiv exterminate, intelectualii au fost umiliți și ignorați, societatea românească a dezvoltat o sensibilitate deosebită cu privire la acest capitol. Nici trecerea către un regim democratic nu s-a făcut printr-o recunoaștere reală a intelighenției noastre. Mineriadele constituie un moment relevant în acest sens. Imaginile cu studenții sau profesorii alergați și ciomagiti pe străzi sau pe holurile Universității au rămas adânc impregnate în mentalul colectiv. 

„Noi muncim, nu gândim!”, vă mai amintiți?

Acum însă am trecut în cealaltă extremă.

Vă înșelați dacă vă opriți cu constatările doar la proiectul de lege a educației pus în dezbatere. Nu e altceva decât o expresie timidă a unui mod de gândire specific multora dintre concetățenii noștri. Îl recunoaștem la părinții care fac orice pentru a-și vedea copiii înscriși la un liceu de prestigiu chiar dacă nu întotdeauna reprezintă cea mai bună soluție educațională pentru ei. Resorturile acestei obsesii țin,  mai degrabă,  de dorința unei validări sociale și mai puțin de recunoașterea onestă și rațională a înclinațiilor propriilor copii. 

Remarcăm acest mod de gândire la profesorii din școlile de elită, pentru care obținerea performanței a devenit un scop în sine nu un mijloc de a da înapoi societății niște absolvenți care să pună umărul la progresul și dezvoltarea comunităților din care fac parte. Participarea la concursurile și olimpiadele naționale s-a transformat într-un prilej de a mai adăuga o medalie, o diplomă ceva în vitrinele deja burdușite de la intrarea în școală. 

Pare că educația nu mai este altceva decât o goană după primul loc. După diplome și premii iar absența lor înseamnă eșec și ratare. 

Nu asta înseamnă educație. Nu în acest fel facem performanță. 

Performanță cu adevărat face profesorul acela din mediul rural care ajută un copil să crească de la nota patru la nota șapte. Sigur, profesorul acela nu va primi din partea nimănui nici o medalie. Nici o recunoaștere. Dar abia acolo putem vedea esența unui sistem de învățământ plătit din, să-mi fie iertat că vă reamintesc, din bani publici. Adică din taxele și impozitele tuturor.

Simt nevoia să o mai spun încă o dată. E foarte bine că avem copii olimpici pentru care avem obligația să oferim tot sprijinul de care suntem în stare. Munca profesorilor din școlile de elită este una remarcabilă și trebuie să fie apreciată. Dar nu (doar) despre asta e vorba în învățământ. Toate școlile trebuie să fie bune. Toți copiii trebuie să beneficieze de profesori motivați și bine pregătiți. Într-un fel sau altul, va trebui să depășim obsesiile noastre istorice cu privire la apartenența cu orice preț la grupul elitelor pentru că riscăm să transformăm totul într-o formă fără fond. 

Spuneți-le copiilor dumneavoastră că pot fi fericiți, se pot simți împliniți într-o profesie care să li se potrivească. Având alături oameni dragi și o viață de care să fie mulțumiți. Cultivandu-si pasiunile, visurile și învățând să nu vadă într-un eșec sfârșitul lumii. Nu trebuie să fii primul, nu trebuie să te întreci cu nimeni altcineva decât cu tine însuți. Asta e lecția cea mai importantă pe care ar trebui să o ofere școala.

Pentru că școala este făcută pentru copii nu copiii pentru școală. 

 

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Pagina data web este protejata cu reCAPTCHA care este in aplicarePolitica confidialitatii si Conditiile de service Google.