Închide
Oana Ursache, lector universitar doctor la Universitatea din Granada, este fondatoarea Rețelei pentru Educație, o inițiativă civică al cărei obiectiv este să aducă la aceeași masă profesorii români din străinătate și pe cei din țară, pentru un schimb de bune practici în procesul predare-învățare-evaluare. Oana Ursache explică, în acest editorial scris pentru Educație Privată, care este misiunea Rețelei pentru Educație.
Am lansat la apă Rețeaua pentru Educație, un fel de Arcă a lui Noe în care pornim spre lumea nouă a unui sistem de educație contemporan și european. În arca această menită să ne ducă spre o altă eră sunt invitați profesori români din străinătate, elevi, studenți și părinți din diaspora care, împreună cu cei din țară, să dezbatem problemele școlii românești să împărtășim soluțiile pe care alte state europene le-au găsit la probleme similare, pe care probabil le-au depășit acum 50 de ani. Sau chiar mai mult.
Profesorilor liberi li se adresează Rețeaua pentru Educație, pe acești oameni ai viitorului îi invităm în rețea, pentru că ei sunt cei care și-au dat primii seama că zidurile pe care majoritatea le consideră înalte până la cer, sunt de fapt înalte până la bărbie, dacă ne ridică pe vârfuri putem vedea pe deasupra, departe în zare. Pe cei care și-au dat seama că zidurile nici nu prea sunt de piatră, ci transparente, se pot frânge ușor cu un exces de imaginație și de curaj.
Dacă nu schimbăm perspectiva, ni se pare că școala românească ne ține captivi. Dar nu e așa. Nu școala ne ține captivi, ci frica! Frica de schimbare, de necunoaștere, de a fi forțați să ne readaptăm. În toată viața noastră de adulți ducem tarele profesorilor care ne-au chinuit copilăria. Poate chiar de atunci s-a instalat în noi frica de a nu susține prin propriile noastre acțiuni schimbarea. Am dobândit apoi și frica suplimentară de ce o să spună directorul/inspectorul/părintele/primarul.
Să începem să vorbim și despre fericirea elevului
Despre fericirea elevului, strâns legată de formarea în libertate, nu vorbește nimeni, nici măcar în șoaptă. Despre satisfacție, inteligența emoțională, bucuria, entuziasmul elevului, care sunt toți atâția indicatori de activare a performanței secolului 21, nu vorbește nimeni. Despre a râde, a fi optimist, a avea încredere, despre toleranță, deschidere, curiozitate nici atât. Nu mai menționez cuvântul iubire, pentru că ar însemna să duc acest manifest în derizoriu. Despre pasiune și drag de carte, la fel. Încetul cu încetul ar trebui să vorbim despre aceste ingrediente secrete ale omului viitorului, ar trebui să vorbim mult mai mult decât o facem acum într-un sistem care pare să fie preocupat mai mult de cât de opresiv poate deveni.
Acum școala nu construiește fericire și încredere în cunoaștere, ci frică. Nu construiește elevi curioși, ci elevi cărora cunoașterea le este indiferentă, diprețuibilă.
Să fim mentorii elevilor, nu modelele lor autoritare și atotștiutoare
Din toată școala mie mi-a rămas doar frica de echerul de lemn, de ascultare la fizică, de lucrare de control neanunțată, de nota 4, de directoarea care mă făcea să nu respir când trecea pe hol. De bătaie, de umilințe, de prostie. Păream că oricum eram cu toții condamnați la prostia certificată de nota 4, de faptul că nu voi putea înțelege concepte, relații, conexiuni. Îmi era frică să nu rămân în urmă. În compensare, am avut profesori care ne puneau aripile în ghips atunci când erau frânte, ne dădeau aripile lor atunci când ale noastre erau smulse. Și am zburat. Am încercat apoi la rândul meu să îmi ajut studenții să zboare, să le împrumut aripile mele, să îmi cresc altele. Nu am reușit întotdeauna.
Cred că rolul nostru este să le creștem aripi elevilor și studenților noștri, să avem grijă să învețe să zboare la timp, să se construiască adulți compleți, liberi, siguri pe ei și pe cunoștințele lor. De la proprii mei studenți am învățat că tinerii nu au nevoie de modele impecabile, ci de mentori.
Despre Odiseu, Telemah și Mentor sau despre aventura cunoașterii
Școala propune o aventură în cunoaștere. Nu există copil care să nu fie curios din naștere. Elevul apatic, neinteresat, plictisit, este produsul nostru: al părinților, al școlii, al societății. Elevului care a pierdut aventura cunoașterii încă înainte de a fi început-o ar trebui să i se spună fragmentul despre Telemah din Odiseea. Cu riscul de a vă plictisi, voi rămâne un pic în ordinea preclasică a antichității grecești, acolo unde se plămădeau primele forme de învățare și mentorizare.
Odiseu avea să fie plecat din Ithaca timp de 20 de ani, nu avea de unde să știe care îi va fi destinul, atunci când l-a numit pe prietenul său, Mentor, părinte și sfătuitor al fiului său,Telemah, de educația căruia trebuia să se ocupe în anii lungi de absență. Mentor a fost profesor, sfătuitor, înțelept, păzitor al palatului, cetății și averii regelui. Telemah creștea în absența tatălui său care, în tot acest timp, fie era înțelept și diplomat sfătuitor al lui Ahile, fie, după cei 10 ani de asediu al Troiei, timp de alți 10 ani, explorator al mărilor, insulelor, istoriei umanității care, pe atunci, alcătuia Mediterana.
Telemah a fost învățat de către Mentor, tot ce acesta știa. Doar că, pe parcursul celor 20 de ani, istoria, lumea era în continuă schimbare, despre care bietul Mentor nu avea de unde să știe. Tânăr și crud în ale cunoașterii, Telemah purcede în a-și salva tatăl, odiseea lui, deși mai mică, este poate chiar mai importantă la nivel personal, tocmai pentru că era aventura lui, cunoașterea lui, iar de atunci înainte începea propria lui formare. Telemah, tânăr și neexperimentat, este cel care îl va salva totuși pe Odiseu, cel care
Eu aș scrie Odiseea lui Telemah, pentru că este chiar despre învățare și autotransformarea unui copil într-un potențial erou, cu sprijinul unui mentor, unui profesor înțelept care să îl ajute să își dezvolte deprinderi, să vorbească o limbă frumoasă, să poată extrage esențialul din general și din particular să poată accede la general. Telemah are și el mini-odiseea lui, la fel de importantă ca cea a tatălui său, pentru că, dacă ne gândim bine, el este cel care îl aduce pe Odiseu în Ithaca, împlinindu-i acestuita nostos-ul.
Oare câți dintre profesori ne gândim că în fața noastră stau 30 de viitori eroi? Câți dintre profesorii din universități ne gândim că în fața noastră stau viitorii profesori ai copiilor noștri? Ai nepoților noștri?
Despre profesorii-mentori
Asta vrem noi să fie profesorii: Mentori, care să îi poată iniția pe elevi în propriile lor mini-odisei, care vor deveni la vremea maturității mari lupte pentru cunoaștere, acolo unde Iliada și Odiseea erau ”manuale unice”, care transmiteau generațiilor următoare paradigma maximalității umane, acolo aș vrea eu să se așeze profesorii. Ambele epopei homerice sunt călătorii inițiatice și implicit aventuri ale cunoașterii, care, ca orice proces de învățare, pune ordine în haos și formează un mini-cosmos personal, în care viitorul adult se va dezvolta. Cu toții suntem mici odisei care odronăm haosul din jurul nostru, încercând să sporim un pic miracolul din jur.
Elevii noștri de acum sunt adulții de peste 6, 10 ani
Elevii sunt adulții din viitor, care acum trebuie să se pregătească pentru un altfel de realitate, pe care va trebui să îi înzestrăm cu instrumentele necesare realității de atunci, viitorului de peste 6, 12 ani. Doar așa vom înceta acest lanț de cazualități care condamnă profesori și elevi la același blestem milenar. Dacă socotim axiomatică afirmația că elevii și studenții noștri nu sunt recipiente în care noi să turnăm informația pe care oricum o au de pe net, la un click distanță, cărora să le dăm informația noastră, ce ni se apre nouă esențial să transmitem, pentru că asta am cercetat noi în ultimii 20-30 de ani și e musai ca studentul să afle de la noi rezultatele cercetărilor noastre, perpetuăm un model educativ expirat și ineficient. Știm că elevii noștri sunt ultimii în rankingul european. Dar profesorii? Dar studenții?
Să facem reformă pentru copiii care acum sunt încă nenăscuți
Reforma pe care trebuie să o gândim trebuie să aibă în vedere copilul încă nenăscut. Haideți să adaptăm versul lui Nichita: Reformații profesori, pe nenăscuții copii cum îi învață. Haideți să ne așezăm și să desenăm viitorul așa cum îl vrem noi. Așa cum îl visa generația noastră atunci când, în anii 80, desenam de zor lumea anului 2000.
Să reformăm locuirea în sălile de clasă
Locuirea este o formă de înstăpânire, de domesticare a spațiului și a lumii din afară. Școala este pentru copii a treia matrice a spațiului, pe care o ocupă un genius loci, care adesea pentru copil se personalizează în învățător și profesor. Spațiul matriceal al școlii ar trebui să exprime identitatea de referință a grupului. Organizarea clasei în ordinea aceasta veche de când lumea a dominației profesorului asupra elevilor, a separării acestuia de copii, a autorității câștigate de cel care stă ascuns în spatele unei mese enorme, în fața unei table enorme, ar trebui să se termine.
Însăși clădirea școlii, din ce în ce mai lipsită de personalitate și de farmec, perpetuează arhitectural mini-închisorile celor mici. Linoleumul, mochetele, culorile stridente care au dat buzna după revoluție în combinații care mai de care mai înnebunitoare, icoanele, fotografiile triste ale unor oameni de știință sau scriitori, care sunt prezențe anemice pe care wikipedia le-a rezolvat demult, toate aceste simboluri, semne ale neputinței noastre trebuiesc regândite.
Probabil că schimbările spre care ne îndreptăm vor lăsa destule spații libere dintre cele considerate neconvenționale pentru școală. Să vă mai spun acum că în Danemarca copii au început să facă ore pe stadion, în enormele săli destinate membrilor cluburilor, presei, sau invitaților de seamă. Sunt spații enorme pe care nu le vom mai folosi în următoarea perioadă și acolo ar trebui improvizate spații altfel pentru copii.
Cei 3 C: comoditate, cantitate, complicitate duc la cei 3 R:rutină, rugină, ruină
De cei trei C, la cei 3 R reprezintă în educație simptomatologia non-evoluției și împietririi. Sunt instalați cu toții comod și secular. Nu va fi ușor să ne putem adapta la nevoile copiilor din fața noastră și să creăm un sistem educativ performant, cu răbdare, încăpățânare și determinare.
Ar fi frumos să se întâmple peste noapte miracolul apariției unui sistem nou de educație în România! Ar ține de zona fantasticului să aducem o echipă de experți din Finlanda care să ne proiecteze o structură perfectă, cu reguli perfecte, în care noi doar să umplem locurile cu oameni, care să își fi schimbat brusc mentalitatea, să fi intrat brusc și fără efort într-o nouă paradigmă! Ar ține de o stare de visare diurnă să dispară peste noapte politizarea la nivel de școală, programele, meditațiile aproape obligatorii, șpaga, favorurile, complicatele rețele de relații și interconexiuni între putere politică, profesori, părinți. Ar fi o utopie ca mâine dimineață să vedem că elevul, cel așezat în ultimul rând de scaune din marele Amfiteatru al Cunoașterii, să revină în centrul scenei, acolo unde ar trebui să îi fie locul.
Dar lucrurile nu se vor întâmpla așa! Miracolul, fantasticul, starea de visare diurnă sau utopia, sunt toate în mâinile noastre. Ne sunt la îndemână și le putem pune cap la cap și putem construi această viziune pe care să o putem pune cap la cap, adunând la aceeași masă profesorii de tip Don Quijote, care să înceapă proeictul reformării sistemului: en un lugar de Rumania, cuyo nombre no quiero recordarme…
Rețeaua pentru Educație trebuie să convingă figurile donquijotice din învățământul românesc, acei profesori care sunt mai degrabă spirite ale viitorului rătăcite într-o ev-medializare a copiilor și să îi așeze la aceeași tribună unde stau și profesorii români care au experiența predării în străinătate. În această dezbatere dorim să identificăm profeții din școală, și așa cum Școala Ardeleană fusese alcătuită din corifeii care construiau spirite ale românismului, noi dorim să depășim momentul naționalismului doctrinar și să construim o Școală Românească Internațională. Nu, nu e contradicție în termeni, pentur că România trebuie să învețe să se conecteze real la spiritul european la care tot visează. Iar diaspora poate să sprijine și să pună umărul la internaționalizarea învățământului românesc.
Să nu mai agresăm educația, ci să o reformăm
Așa cum spunea una dintre invitatele noastre, noi instituim o mișcare grass roots, nu ”la firul ierbii”, ci la rădăcina ei, acolo unde vom descoperi că sistemul se poate salva doar prin voință și perspective noi, europene.
Rețeaua pentru Educație salvează școala de agresiunea constantă la care a fost supusă în ultimii 80 de ani. Să facem un manifest al profesorului liber, autonom, responsabil nu de prezentul elevului, ci de viitorul acestuia. Un manifest al noii școli și ca spațiu fizic și ca spațiu matriceal.
