Închide
Oana Moraru, fondatoarea școlii Helikon, a explicat, în podcastul Părinți CuMinți realizat împreună cu Simona Gherghe, cum alegem grădinița potrivită pentru copilul nostru și care sunt criteriile esențiale de care trebuie să țină cont părinții.
Oana Moraru: Grădinițele din sistemul nostru public sunt croite, teoretic, după același tipar: același tip de programă, aceeași metodică, aceleași planificări, același stil. Deci acolo nu ai cum să alegi. Sigur că te duci pe criteriul proximității de casă sau, dacă îmi place educatoarea sau o știu. Și astea sunt criteriile. Am o oarecare conexiune cu femeia asta. În orașele mici sau în provincie în general, se cunosc toți cu toți. Chiar și într-un oraș mare, de 100.000 de oameni, cam știu părinții din timp cine este educatoarea x, y, z. Acolo le e mai ușor, fiindcă aleg grădinițele în funcție de omul ăla, pe care îl știu.
În orașele mari e problema. Noi, aici, suntem anxioși. De ce? Fiindcă avem mai multe opțiuni, și particulare, și de stat, unele mai frumoase, unele mai învechite, și nu știm ce să facem. Primul criteriu este proximitatea față de serviciul unuia dintre părinți sau de casă sau de bunica, pentru că e foarte important să alergi repede când te strigă educatoarea că e bolnăvior sau s-a întâmplat ceva, e foarte bine și în siguranță să nu îl știi la 40 de minute de tine, nu?
Și al doilea criteriu, în orașele mari, este să fi vizitat grădinița înainte și să fi înțeles un pic energia locului. De cum intri într-o grădiniță, ca părinte, am și un articol pe blogul meu, pe Vocea Părinților, am dat acolo indicatorii unei grădinițe care se vede că lucrează cu copilul și de dragul copilului. Grădinițele bune arată ca un șantier, adică sunt foarte multe lucrări ale copiilor, și proaste, și urâte, nu aranjate la linie, sunt pline de materiale și jucărioare nu neapărat finisate, sunt și cartoane, și bucăți de lemn.
Simona Gherghe: Adică nu trebuie să arate ca în reviste.
Oana Moraru: Nu trebuie să arate hotelier. Părinții se duc după aspectul hotelier, după cum arată un campus, după cum arată o grădiniță a primarului nu știu care, care e de revistă, cu norișori pufoși și roz desenați. Sigur, e un avantaj. Dar nu ăsta e criteriul. Te încântă, iarăși verific mintea, mă încântă pe mine, ca adult, că uite ce condiții, dar mă uit cum e directoarea, cine sunt femeile alea, cum sunt doamnele de la curățenie. Adică noi știm, ca femei: dacă e căldură în priviri, dacă… Nu ne ducem nici suspicioși, ca Poliția, pentru că sigur vom găsi… Când ești în alertă, ți se pare mereu ceva. Nici așa.
Trebuie să te uiți să nu existe acolo comportamente toxice și sistematice. Cum îți dai seama? Cam după 3-4 săptămâni de grădi, îți dai seama după energia copilului, când îl iei. Dacă e doar un tantrum de nervi, dar copiii sunt bine, doar zgomotoși și haioși, îți dai seama că le-a fost bine. Și îți mai dai seama la sosire, cum se schimbă fața lui, când vede un personaj din grădiniță – dacă se crispează sau se liniștește. Nu îți dai seama în primele 2-3 săptămâni, pentru că atunci li se schimbă și somnul, și pofta de mâncare, sunt agitați, visează urât. Când intri în partea de socializare, în etapa primei socializări, ai mintea foarte surescitată și se tulbură un pic bioritmul tău. Trauma evidentă că e lovit, că e pedepsit, o s-o simți dacă te joci cu el de-a educatoarea și copilul, după cum îți vorbește, dacă devine foarte crispat.
Urmărește podcastul integral, aici:
