Închide
Foto: Mario Ionescu
Așa cum v-am promis, continuăm conversația cu Oana Băluță, pe care am început-o aici. Vorbim despre ce poate face fiecare dintre noi pentru ca schimbarea să se poată produce.
Abuz fizic, abuz emoțional. Abuz. Ne întâlnim cu el la toate vârstele, e nelipsit în toate straturile societății. Care-i este originea, Oana?
Este o întrebare dificilă și complexă, Ana. Originile sunt multiple, nu este o unică sursă, ci există instanțe diferite care alcătuiesc acest schelet ce hrănește abuzul. Desconsiderarea și inferiorizarea oamenilor sunt surse ale abuzului, dezumanizarea celor din jurul nostru deschide la rândul ei ușa violenței.
Dacă sistemtizăm discuția, există cauze profunde ale abuzului, de exemplu valori și norme negative privind demnitatea femeilor, a copiilor, a vîrstnicilor, perpetuarea inegalității de gen în viața publică și în familie, factori istorici, culturali și religioși, transmiși din generație în generație, slabe progrese și reforme frânate prin decizii politice sau lipsite de continuitate, inerția socială care este legată și de dificultățile și eșecurile înregistrate în procesul de tranziție din România, modelul patriarhal de familie, absența unor priorități politice în domeniul egalității de gen etc.
Cum îi determinăm pe legislatori să apere victimele violenței domestice?
Răspunsurile sunt diferite în funcție de cine este acest „noi”. Voi considera că sunt cetățenii.
Avem la dispoziție căi variate de persuadare ori de presiune la dialog, la proteste, la semnarea unor petiții inițate de organizații nonguvernamentale active în domeniul prevenirii violenței de gen, la sprijinirea activităților acestor asociații care și ele, la rândul lor, au propriile instrumente de intervenție. Putem acționa direct ori indirect și voi explica în cele ce urmează. Dialogul poate să însemne și că afli care îți sunt parlamentarii din județul în care locuiești (adică reprezentanții politici), unde au biroul parlamentar și mergi în audiență și le ceri să legifereze în așa fel încât să protejeze victimele violenței și să impulsioneze mai departe, prin mecanismele pe care le au la dispoziție, programe de prevenție. Poți să le și scrii fiindcă au adrese de e-mail. Important este să îi contactezi, să îți verbalizezi interesele și cerințele pe care le ai de la ei. Nu, nu cred că este o naivitate, ci un comportament cetățenesc activ.
Important ar fi ca noi să ne alăturăm demersurilor diferite care vin din partea organizațiilor nonguvernamentale, de la marșuri de conștientizare a fenomenului și acțiuni de protest, la sprijin financiar, de exemplu să direcționăm 2% către acestea. ONG-urile fac parte din rețele și coaliții și s-au familiarizat în acești ani cu acele căi de acțiune prin care mesajele lor să ajungă la cei care legiferează.
Cel mai important este să nu facem un pas în spate sau în lateral spunând că: suntem prea mici, nu ne vor asculta, nu se poate, nu mă interesează, nu am suficientă putere și altele. Alice Walker spunea că „the most common way people give up their power is by thinking they don’t have any”. Gândurile acestea îmi dau aripi și încredere. Dacă ne interesează ca și femeile să aibă acces la o societate cu dreptate, egalitate și libertate și înțelegem că democrația nu este posibilă fără femei, atunci nu stăm pe margine. Atât de simplu este.
Dar pe autoritățile al căror rost ăsta este, de a salva și proteja, cum le facem să aplice legile existente deja?
Voi numi mai multe posibile căi. Prima este a sancționării în sensul în care ceri ca nedreptatea făcută ție să fie rectificată. Dacă nu aplici legea, deși intră în atribuțiile tale, nu înseamnă că te abați de la sarcinile de muncă? Mă mir și eu cu naivitate aleasă deliberat. Dincolo de retorică, cei care nu aplică legea trebuie sancționați, iar noi să cerem sancționarea lor, să depunem plângeri, să îi acționăm în instanță. Sunt conștientă că aceste demersuri cer ca noi să ieșim dintr-o zonă de confort și să acționăm. Statul român a fost sancționat de două ori în 2017 de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului din cauza modului în care s-a raportat la două cazuri de violență în familie, este vorba despre violență asupra unei femei, respectiv asupra unui copil. Merită citit acest interviu realizat de Iulia Roșu, Am vorbit cu femeia care a câștigat la CEDO pentru că statul român a spus că n-a fost bătută destul[i], cu femeia din Petroșani care a depus 8 plângeri la Poliție, a avut 4 certificate medico-legale și care a acționat statul român la CEDO. Ce aflăm din dosar este că autoritățile române chiar au acuzat-o că l-a instigat pe soț, procurorul a considerat că bărbatul violent nu reprezintă pericol social, s-a mirat când a auzit că femeia a câștigat la CEDO. Angelica Bălșan însă a mers mai departe de granițele statului român, a acționat folosind mijloacele pe care le avea la dispoziție.
O a doua categorie ar cuprinde intervenții de solidarizare cu victimele sau supraviețuritoarele violenței. Bine ar fi să ne solidarizăm cu acestea, să le oferim sprijinul. Dacă o prietenă, o vecină, o colegă merge la poliție să depună plângere, să o însoțim pentru a o ajuta să opună rezistență unei posibile tentative de demobilizare venită din partea unui polițist. Știm despre descurajările acestea din activitatea de teren a organizațiilor nonguvernamentale și din declarații ale femeilor.
Mă mai pot gândi și la alte căi care nu mai țin de noi individual, ci mai degrabă de intervenții sistemice. Există polițiști care lucrează în prezent, dar și persoane care studiază la Academia de Poliție, de exemplu. Sunt necesare programe de pregătire a polițiștilor în așa fel încât să știe cum să interacționeze cu o victimă a violenței sau e nevoie de cursuri pentru cei de la Academie ca din formarea lor să facă parte date privind interacțiunea cu victimele violenței, efectele violenței, colaborarea cu ONG-uri care oferă servicii, de la adăposturi la consultanță juridică. Treptat trebuie să parcurgem și noi pașii către sprijin integrat pentru persoanele se confruntă cu violența.
Dincolo de polițiști, în categoria autorităților care trebuie să aplice legea intră și judecătorii și procurorii. Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a desfășurat în urmă cu mai mulți ani cursuri de pregătire a magistraților în domeniul nondiscriminării. Aș vedea cursuri comparabile adresate acestora și celor care învață și se pregătesc pentru a face pasul înspre activitatea profesională. Aceste cursuri trebuie furnizate de persoane care au expertiză, experiență de lucru cu supraviețuitoarele violenței. Este un scenariu ideal, dar care mi se pare necesar în condițiile în care unele decizii ale judecătorilor în cazuri de viol, de exemplu, i-au uluit pe cei activi de ani de zile în domeniul prevenirii și al combaterii violenței. Probabil că ții minte cazul care a ajuns să fie cunoscut sub numele de „violul de la Vaslui” din vara lui 2015. M-a siderat atunci decizia judecătoriei din Vaslui care a decis că cei 7 violatori ai unei fete de 18 ani nu reprezintă un pericol și că trebuie judecați în libertate. Am scris textul Dreptatea are din nou capul spart: 7 violatori judecaţi în libertate[ii] în care am spus că știu că magistratul este suveran pe decizia pe care o ia, dar că mă înfioară în cel mai rău sens constatarea magistraților.
Întrebarea ta este amplă, am ales să propun câteva posibile interveții adresate unor grupuri profesionale cheie din sistemul de protejare a victimelor violenței: polițiști și magistrați. În rândul autorităților care trebuie să aplice legea intră și Ministerul Educației care ar trebui să desfășoare programe educative în vederea prevenirii violenței în familie potrivit legii 2017/ 2003 și Ministerul Sănătății și… și… și… Vezi Ana, de aceea îți spuneam eu că întrebarea ta este complexă.
Am uneori senzația că nu avem șanse pentru că pur și simplu refuzăm să ni le dăm, că stăm deoparte, că suntem convinși că nouă nu ni se poate întâmpla, iar pentru ce credem că nu are cum să ne afecteze refuzăm să luptăm.
Martin Luther King spunea că tragedia mare nu e când cei răi și cruzi îi calcă în picioare pe alții, ci când oamenii buni tac. Mă identific foarte bine cu aceste gânduri. Eu am mari disonanțe cognitive cu perspectiva potrivit căreia „dacă mie nu mi se întâmplă, atunci nu mă bag”. Te implici și acționezi pentru că un principiu este încălcat, nu fiindcă musai te afectează pe tine. Știu vajnici luptători pentru dreptate și justiție în spațiul public, dar care închid ochii atunci când drepturile colegilor lor sunt încălcate și când cultura organizațională este plină cu abuzuri de putere, umilire, clientelism. Da, nu îi afectează pe ei sau ele în mod direct, dar este oare moral că au acceptat să fie cooptați pentru că nu li se întâmplă lor? Este inacceptabil să ceri dreptate la nivel macro și să ignori nedreptatea în proximitate. Este moral să intervii doar când te afectează pe tine sau când o regulă generală de conduită este încălcată? Am auzit comentarii aiuritoare de la oameni educați: mie nu mi-a făcut nimic. Una este educația formală și alta este educația morală și nu întotdeauna cele două se intersectează. Societatea, comunitatea nu se schimbă dacă noi stăm deoparte și aplicăm strategia blatistului: lasă că face X. Nu se schimbă nici dacă lăsăm frica să ne domine. Frica este o formă de control și disciplinare. Eu nu am refuzat o luptă bună, adică una în ale cărei mize să fie mai multă dreptate pentru oameni, evidențierea și înlăturarea abuzului. Am preferat să mă pot uita cu decență la mine în oglindă, nu să am acces la un confort imoral. Unii mi-au spus că sunt un soi de „kamikaze”. Eu cred că am ales să trăiesc autentic, în acord cu ceea ce cred.
Cum facem să învățăm că trebuie să sunăm la 112 când cineva este abuzat lângă noi, fie pe stradă, fie pe scara blocului, fie că auzim zgomote specifice unui act violent în apartamentul vecin?
Avem nevoie să conștientizăm că mai binele acestei societăți depinde și de acțiunile noastre, că nu suntem niște inși atomizați, ci că dezvoltăm legături unii cu alții și că, până la urmă, avem o responsabilitate și față de semenii noștri. Nu sunt așa de naivă încât să cred că doar acțiunile individuale sunt răspunsul și îmi doresc să nu se înțeleagă că aș sugera că fiecare femeie este Wonderwoman, iar fiecare bărbat este un potențial Superman, ci că ce facem noi înșine contează mult alături de intervenții sistemice care sunt necesare pentru schimbare substanțială.
Unde crezi că ar trebui să se afle, în programa școlară, educația împotriva abuzului de orice fel?
În primul rând că ar trebui să fie. În al doilea rând ar trebui să fie încă din etapa de educație timpurie și să meargă mai departe în acord cu vârsta elevilor. Știi că am o strângere de inimă în timp de scriu? Mă tem că și introducerea unei astfel de discipline ar putea fi întâmpinată cu opoziția acerbă a acelor asociații supărate pe viață, pe drepturile omului și pe Revoluția franceză în definitiv.
Am spus în nenumărate rânduri că Ministerul Educației își neglijează obligațiile în domeniul prevenirii violenței de gen sau de alt tip atât timp cât nu dezvoltă programe coerente în care să se refere la abuz, violență în variatele lor forme de manifestare, programe în care să fie învățate modalități pașnice de rezolvare a conflictelor în cadrul familiei, al cuplului sau în alte ipostaze. E important să recunoști abuzul, să ai vocabularul necesar pentru a numi ceea ce ți se întâmplă sau observi pentru a acționa, a opune rezistență, a cere ajutor. În procesul acesta de învățare nici nu cred că mai este nevoie să spun cât de importantă este educația pentru viață din cadrul școlii. Abuzul, din păcate, face parte din viața așa cum o cunoaștem noi.
Eu simt lipsa noastră de implicare, mă refer la societate în ansamblul ei, ca fiind coparticipare. Practic, lăsăm oamenii să fie bătuți să fie omorâți lângă noi, considerând că nu e treaba noastră să ne amestecăm în viețile lor.
Pasivitatea, toleranța față de abuzuri, neimplicarea hrănesc violența. Acest „nu e treaba mea” este extrem de vizibil în cazul violenței în familie. Aproape că îl văd cum strigă, așa de vizibil este. Există o percepție nefericită cum că spațiul privat al familiei sau al cuplului este sfânt. Paradoxal, așa și este, dar nu atunci când este vorba despre abuz și încălcarea drepturilor în spatele ușilor închise. Poți să suni la 112, poți să vorbești cu vecina, colega, prietena, ruda ta să îi spui că o susții, să îi recomanzi să ia legătura cu ONG-uri care sa o ajute, poți face multe. Să vrei numai, și poți ajuta. Să oferi sprijin nu este sinonim cu a te amesteca în treburile cuiva.
De ce crezi că pedepsele pentru lovire sunt atât de ușoare?
Pentru că acesta este respectul pentru femei și că așa e valorizată o femeie, dacă e să vorbim despre violența de gen. Per ansamblu, am trecut prin câteva stadii: de la justificarea legislativă a violenței asupra femeilor ca drept al bărbatului de a-i „corecta” comportamentul la ignorăm subiectul, la recunoaștem că există violență, sancționăm, dar nu prea tare fiindcă „mai greșește omul”. Iar dacă se împacă îl iertăm de tot sau măcar prima dată. Am întrebat recent de ce demnitatea unei femei poate fi alienată la prima bătaie dacă demnitatea persoanei este inalienabilă[iii]? I-am invitat pe legiuitori să reflecteze asupra rădăcinilor profunde ale „iertării legislative” a bătăușilor de femei. Există violență și pentru că statul o permite prin inacțiunile sale sau intervențiile inadecvate. Monitorizarea interdicției de a se apropia de victima care are ordin de protecție este inadecvată, prevenția aproape că lipsește; acestea coroborate cu blândețea sancționării agresorilor și cu un climat general de toleranță creează un context nociv care adâncește vulnerabilitatea celor care se confruntă cu violența.
Să presupunem că integrăm educația împotriva abuzului în programa școlară și vom educa copiii. Cu părinții însă ce facem?
Copiii mai discută cu părinții, așadar când copiii au acces la educație împotriva abuzului, există un potențial să se formeze și să se rostogolească un bulgăre de zăpadă, iar informațiile să circule. Poți derula și campanii naționale de conștientizare și informare prin instituțiile media de stat, poliția poate la rândul ei să gândească activități de informare în parteneriat cu ONG-uri și sunt deja asociații care au avut astfel de acțiuni.
De undeva trebuie pornit și e nevoie de acțiuni diferite.
Știu că sunt oameni care au o problemă pentru orice fel de soluție. Întrebarea este dacă avem și soluții pentru probleme. Eu spun că da.
Spune-mi, Oana, te rog, cum lupți tu acum pentru egalitatea de gen și împotriva violenței domestice și cine îți este alături.
Până în 2013, acțiunile mele se desfășurat prin Centrul FILIA în primul rând. Ulterior s-au diversificat.
Însă, pe un alt plan, mi-am continuat studiile și munca în mediul universitar, am terminat doctoratul și postdoctoratul în științe politice, dar mi-am asumat ca proiect personal să le ofer posibilitatea viitorilor jurnaliști și comunicatori să fie formați și în domeniul științelor politice și al studiilor de gen. De aceea predau la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Știu ce rol important poate să aibă mass-media și cum poate să construiască o imagine despre lume. Am învățat multe de la studentele și studenții de aici, de la cum să modelez discursul și să caut permanent un limbaj care să transmită datele științifice, să dau exemple, să îi ascult. În același timp, alături de activitatea de predare, merg la conferințe, fac cercetare, public texte științifice, lucrez în proiecte.
Ca persoană publică, particip alături de alți oameni faini din mediul academic, sectorul nonguvernamental, domeniul artistic, o parte din mass-media la deconstruirea stereotipurilor și a prejudecăților și a încadrărilor cu iz patriarhal și construiesc un altfel de discurs despre femei, bărbați, egalitate de gen. Merg la diverse evenimente de, să-i spun, popularizare a unor idei fie că sunt workshopuri sau evenimente mari, cum a fost în 2016 TEDxEroilor. Am vorbit despre violența asupra femeilor și Cum transformi plasa de nesiguranţă într-una de siguranţă? M-am implicat de ani de zile în lupta împotriva violenței de gen, am participat la modelarea politicilor publice, am organizat proteste, am vorbit despre violența asupra femeilor, am scris.
De mai bine de doi ani, construiesc alături de colegi faini Platforma civico-politică Demos, Democrație și Solidaritate[1]. Egalitatea de gen are nevoie și de un răspuns politic, de asumare ca obiectiv de dezvoltare democratică a societății românești. Pe 9 mai, de Ziua Europei, am lansat programul extins printr-o dezbatere publică[2] în care am identificat crize majore ale societății românești, iar marginalizarea politică, economică, socială și culturală a femeilor este una dintre ele.
E o muncă și e un angajament care vin cu satisfacții și cucuie. Nu de puține ori am zis: fie țărâna înjurăturilor ușoară. Dar nu aș putea să stau și să mă uit la nedreptate și să ridic din umeri. Nu așa sunt construită, nu așa îmi sunt valorile, nu așa mă raportez la lumea în care trăiesc. Eu nu aș fi avut ceea ce am acum dacă înaintea mea nu ar fi fost oameni minunați, femei în primul rând, care să fi crezut în schimbarea statutului civil, social, economic, politic și cultural al femeilor, a unui mai bine pentru femei. Plus că nu sunt singură, iar atunci când văd solidaritate pentru egalitatea de gen nu doar că îmi cresc aripile, ci și se deschid larg, gata de zbor. Și văd această solidaritate și la femei, și la bărbați.
[1] http://platforma-demos.ro/
[2] Aici poate fi văzută dezbaterea publică: https://www.facebook.com/Platforma.Demos/videos/940049119502783/?fref=mentions
[i] https://www.vice.com/ro/article/zmgvpa/am-vorbit-cu-femeia-care-a-castigat-la-cedo-pe-violenta-domestica
[ii] http://adevarul.ro/news/eveniment/dreptatea-nou-capul-spart-7-violatori-judecati-inlibertate-1_558c4255cfbe376e359b9393/index.html
[iii] http://adevarul.ro/news/societate/dreptatea-femeilor-batute-umbla-capul-spart-1_5ad06477df52022f75c6f4d6/index.html
Interviu de Ana Barton
Fotografii din arhiva Oanei Băluță
