O școală de bun-simț

de Marcel Bartic, fondator al Școlii Evrika

Relativ recent, am înființat o școală. 

Nimic spectaculos, nu vă ambalați, estimez că nu vor fi mai mult de o sută cincizeci de copii de toți. Și asta, abia când vom ajunge la capacitate maximă. Încă  mai avem până acolo. O școală mică dar faină, cu un aer cochet și elegant, la care am muncit în ultimele luni de dimineață până seara fără oprire.

Da, detaliul ăsta mi se pare important de spus. Când te gândești la o școală particulară, cineva mai puțin avizat și-ar putea imagina că s-a răsturnat căruța cu bani în mijlocul drumului și, peste noapte, pac, a apărut școala. E clar ca nu știe cum e să cari ditamai mobila până sus în mansardă, să dai cu var, să montezi bănci și catedre, să montezi corpuri de iluminat (aici, sincer, sunt chiar mândru de mine!), să dai cu aspiratorul prin clase, să te pregătești pentru inspecția ARACIP, să cauți profesori, eheeei, și câte și mai câte!

Și toate astea, fără să ai nici cea mai mică siguranță că vei înscrie vreun copil. 

N-aș ști să vă spun de ce m-am aruncat cu capul înainte în nebunia asta. Poate pentru că mi-am dorit foarte mult să am și eu o contribuție, cât de mică, la un viitor în care să avem mai multe școli în care copiii să vină cu drag. Nu vă imaginați ca o școală privată e cine știe ce business, asta e ceva ce vă poate confirma (instant) orice fondator de școală particulară. Dacă mi-aș fi dorit așa ceva, puneam de-o cârciumă în Centrul Vechi pentru că, slavă-domnului, acolo recuperezi investiția foarte repede.

Eu am vrut să fac educație. Mult, puțin, cât mă pricep și eu. Nici măcar nu am pretenția că aș ști mai multe ca alții. Nu sunt dintre cei care cred ca învățământul de stat e praf iar cel particular are soluția minune. Sunt oameni faini și într-o parte și în alta. Cum sunt și unii care mai bine și-ar schimba cariera. Mai cred că este nevoie de un învățământ public puternic, stabil și ancorat în principii și valori ale secolului XXI. Degeaba ai câteva școli private cu sclipici în buricul târgului dacă zeci de mii de copii merg încă la toaleta din curte. 

Și, totuși, am făcut o școală. Evrika. Da, așa se cheamă. Am reușit să strâng în jurul meu niște profesori minunați, cu drag de copii și pasionați de munca lor. Eu sunt cel norocos că i-am găsit, nu invers. Sper să am înțelepciunea de a-i ține lângă mine și să le ofer motivația de a construi un proiect educațional de care să fie și ei mândri. Alături de ei, am gândit un program în care părinții să nu mai fie nevoiți să recurgă la meditații în particular iar starea de bine din școală să limiteze (măcar) pacostea aia de bullying, care rănește minți și suflete de copii. Nu vă imaginați că am găsit vreo rețetă minune. Mai degrabă, un program în care să le fim alături copiilor, să fim atenți la nevoile lor și să facem multă, multă muncă de prevenție. Cu proceduri clare, aplicabile, monitorizare și intervenție imediată atunci când sesizăm și cele mai mici semne ale unor comportamente nedorite sau ale regresului școlar. 

A venit și momentul în care a trebuit să scriu despre Școala Evrika. Câțiva prieteni, mai pricepuți ca mine într-ale marketingului, mi-au făcut niște recomandări, uite, ar trebui să te promovezi cam așa, și cu niște vizualuri, poate și un interviu pe ici, pe colo. Foarte bune sugestiile, recunosc, prietenii mei merg pe o potecă bine bătătorita. Atât că mi-a fost foarte greu să scriu despre școală. Nu știu de ce. Scriu cu ușurință despre o mie de alte subiecte. Poate pentru că, la câte probleme are învățământul românesc, aveam sentimentul că fix eu mai lipseam din peisaj. Cu idealismul meu, cu credința asta naivă că, până la urmă, Binele învinge. 

Asta mai trebuia acum?

Evrika?

Da. Cred că trebuia.

N-o să clintim noi lumea din loc. Nu îmi imaginez că va merge totul că pe roate sau că am inventat apa caldă în materie de educație. Dar dacă măcar un lucru, o idee, un exemplu de bună practică din școala noastră, oricât de modeste vor fi, vor contribui la însănătoșirea sistemului nostru de învățământ, voi avea satisfacția că am reușit ceva. Dacă elevii care-mi vor intra pe poartă de mâine încolo vor spune că le este drag să ne vadă, înseamnă că munca nu va fi fost în zadar.

Niște părinți m-au întrebat odată, în timpul unei prezentări, cum aș descrie pe scurt Evrika. Le-am răspuns fără să mă gândesc prea mult.

O școală de bun-simț. 

Nici mai bună, nici cea mai rea decât altele. O școală în care copiii să vină cu drag, sa-i știți în siguranță și să învețe de-adevăratelea. 

Atât.