Închide
O profesie care nu se apără singură nu poate să fie apărată de alții
de Gabi Bartic, CEO Brio
Există două conversații despre profesori în România și le confundăm tot timpul. Și confuzia asta ne costă pe toți.
Prima e despre oamenii care trag. Profesoara cu 583 de elevi. Profesorul care nu poate plăti întreținerea cu premiile elevilor lui. Învățătoarea care se trezește la 5 dimineața în zilele bune și nu se poate ridica din pat în zilele grele. Oamenii intrați în meseria asta cu drag și pe care sistemul îi macină metodic: birocrație absurdă, salarii mici, titularizare repetată pe posturi care nu există, mesaje la două noaptea, superiori care n-au nimic a face cu munca pentru elevi și care n-au cum o înțelege vreodată.
Pe oamenii ăștia îi înțeleg. Epuizarea lor e reală și documentată și sistemul le datorează mai mult, mult mai mult decât primesc.
A doua conversație e despre „nu e treaba mea.” O văd zilnic, din păcate, pe grupurile (puține) pe care am mai rămas. Aș vedea-o și mai mult dacă nu m-aș fi retras din atâtea altele.
Nu e treaba mea să vorbesc cu copilul care și-a pierdut bunicul. Nu e treaba mea să intervin când văd bullying. Nu e treaba mea să sun un părinte când văd că ceva nu e în regulă cu copilul lui. Nu e treaba mea să mă opresc din drum. Și — da, s-a întâmplat — nu e treaba mea să ridic un copil căzut în curte.
Burnout înseamnă că ai dat tot și nu mai ai. „Nu e treaba mea” înseamnă că ai decis să nu dai. Nu sunt același lucru. Nu pot fi tratate la fel. Nu pot fi apărate cu același argument.
Și acum vine întrebarea pe care o evităm sistematic: De ce nu există nicio voce a breslei care să facă această separare?
Medicii au Colegiul Medicilor. Judecătorii au Consiliul Superior al Magistraturii. Nu pentru că le-a cerut-o cineva din afară. Ci pentru că au înțeles ceva fundamental: o profesie cu responsabilități sociale majore trebuie să se autoregleze, sau altcineva o va face în locul ei. Și acel altcineva nu va face-o nici corect, nici drept.
Colegiul Medicilor nu există ca să facă pe plac pacienților nemulțumiți. Există ca să nu lase pacienții nemulțumiți să definească ce înseamnă să fii medic. Diferența e enormă.
Profesorii nu au construit asta. Și în absența organismului ăstuia, oricare ar fi el, oricine poate veni să spună orice. Că sunt leneși. Că au prea multe vacanțe. Că nu-și merită salariile. Și nu există nicio instituție a breslei care să răspundă cu autoritate: noi știm ce înseamnă să fii profesor, noi stabilim standardele, noi sancționăm abaterile.
În loc de asta, fiecare val de critici găsește profesia dezorganizată, defensivă, fără pârghii. Criticile corecte se amestecă cu cele fără sens. Cei care trag cu adevărat ajung în același coș cu cei care au ales să nu vadă. Și toți pierd.
O breaslă care nu se curăță singură din interior va fi curățată din exterior. Întotdeauna prost. Întotdeauna nedrept pentru cei buni.
Asta nu e o critică adusă profesorilor. E o chemare.
Salariile trebuie să crească. Birocrația trebuie tăiată. Cei 583 de elevi ai unei singure profesoare sunt o rușine națională. Sistemul datorează enorm oamenilor care țin educația în picioare din idealism și din vocație.
Dar nicio reformă de sistem nu înlocuiește ceea ce o breaslă matură face pentru ea însăși: stabilește ce e acceptabil și ce nu. Spune cu voce tare că a trece pe lângă un copil căzut nu e burnout, e abandon. Și tratează diferit cele două.
O profesie care nu se apără singură nu merită să fie apărată de alții.
Și o profesie care nu se autoreglează singură nu va fi niciodată respectată — oricât de mult ar merita unii dintre oamenii din ea.
cu muzicuță.