Închide
O altfel de poveste cu prinți și cosânzene
de psiholog Petruț Rizea
Am să vă spun o poveste despre un prinț și o cosânzeană. Trăiau într-un palat imens și tot regatul știa că se iubeau la nebunie. Cosânzeana spunea cum nu putea trăi fără prinț, iar acesta cum ar fi omorât toți balaurii pământului pentru ea. Probabil că de aici știți urmarea poveștii, cum el se va da cu fundul de pământ să o recâștige și prin ce probe de foc va trece pentru aleasa lui. Cam așa sună basmele frumoase pe care suntem obișnuiți să le ciripim între momente de luciditate și oboseală cruntă, după o zi de muncă grea, copiilor noștri.
Dar ajungem într-un punct în care ne întrebăm ce facem cu acele consânzene care sfârșesc bătute de prinții lor, care plâng zile la rândul, aflate sub jugul psihologic al aleșilor lor, care își vor capul sub ghilotină într-un mariaj eșuat în care el știe doar alcool și violență. Ce ne facem cu cele care aleg să-și verse supărarea în fel și fel de vicii, sabotându-se și distrugându-se treptat, nefericite de zestrea „sufletească” a jumătății lor care se presupune c-ar fi trebuit să fie una-n plus, nu în minus.
După cum spuneam, și la acest fel de povești mă gândeam zilele astea când am citit în presă reacțiile unora la drepturile pe care ar trebui să le aibă femeile în societate și cum sunt ele încălcate zilnic de mulți bărbați puternici în aparență, misogini și autosuficienți, de bărbați care pretind că știu multe despre sexul opus, dar care nu au cea mai mică idee despre ce înseamnă cu adevărat să și-l asume măcar pe al lor.
Ai zice că Evul Mediu a trecut, că educația și cultura ne-au înnobilat suficient ca să putem înțelege mai ușor lucruri de bun simț și să le aplicăm în relațiile cu cei din jurul nostru. Ai spune că astăzi n-ar trebui să mai existe nici urmă de violență sau vreo formă de intimidare psihică exercitată de vreun gen asupra celuilalt.
Dar nu este așa, din păcate. Straturile superioare ale creierului nostru mai au câteva mii de ani de muncă asiduă să învingă misoginismul, misandria, rasismul, xenofobia sau chiar homofobia.
Sper doar să nu ne crească prea mare capul, dar văzând speciile mai puțin dotate intelectual care deschid gura să vorbească despre ce ar trebui să facă sau nu o femeie pe internet, cred că fricile mele sunt iraționale, deci specia din viitor n-are pentru ce să se teamă, o pot asigura.
Întrebarea pe care mi-o pun mereu este „de ce”? Ce te îndreptățește pe tine, ca bărbat, să decizi ce e normal sau nu să facă o femeie?
Exceptând cantitatea de mușchi și de oase care cântărește mai mult în cazul tău și pentru care nu ai de ce să fii prea mândru, nefiind rezultatul muncii tale, ci al evoluției. Ce ai în plus față de ea? Acele mai multe straturi de creier mă îndoiesc că ar exista doar pentru un gen, mai ales al unuia care se folosește de agresivitate și impulsivitate ca să detroneze locul celui opus său.
Nu, și ca să mă întorc la poveste, nu ar trebui ca vreun prinț să spună vreunei cosânzene care sunt limitele ei. Fiindcă nu caracteristicile fizice sunt cele care te plasează mai sus de cineva, oricare ar fi genul tău. Și nici nu ar trebui să existe ceva care să o facă.
Echilibrul, sinceritatea, asumarea și sensibilitatea sunt dovezi a ceea ce înseamnă pentru mine, un bărbat adevărat. Și un prinț care alege să-și urmeze cosânzeana cu încredere, fără să se ridice deasupra ei sau să o minimalizez, este cel care nu va cădea niciodată în propria-i sabie.
