Închide
România este țara care se bate constant pentru cel mai slab sistem de educație din Europa. De vreo 100 de ani. Nu suntem pregătiți să ne asumăm greșelile, nu suntem pregătiți să facem față presiunii demografice, noi nu suntem pregătiți nici când vine zăpada în ianuarie. Mai întotdeauna nu am fost pregătiți pentru ceea ce știam că ni se va întâmpla, chiar dacă mai niciodată ceea ce ni s-a întâmplat nu ne-a luat, cu adevărat, prin surprindere, afirmă sociologul Gelu Duminică.
El afirmă că, deși sunt studii care ne arată nivelul la care ne situăm și o mulțime de specialiști sunt dispuși să ne ajute, ne lamentăm cu celebrul „la omul sărac, nici boii nu trag” și ne motivăm cu „mortul de la groapă nu se mai întoarce”.
Redăm integral punctul de vedere al sociologului Gelu Duminică:
România are 400.000 de mii de copii de vârstă școlară care sunt în afara scolii; doar 4 din 5 copii reușesc să termine clasa a VIII-a și doar 7 din 10 termină liceul sau o scoală profesională; 4 din 10 copii în vârsta de 15 ani de-abia știu să scrie și să citească, chiar dacă până la această vârstă au fost înscriși la școală; 1 din 5 adolescenți și tineri nu mai merg la școală și nu primește nicio formă de pregătire vocațională; mult prea mulți copii cu dizabilități, din mediul rural, din familii monoparentale și din zone vulnerabile se regăsesc printre cei pentru care sintagma „școală de calitate” nu are un corespondent în realitate.
Cifrele astea nu au apărut peste noapte, țara noastră fiind cam în aceeași situație de vreo sută de ani. Da, de vreo 100 de ani suntem țara care se bate constant pentru cel mai slab sistem de educație din Europa! Sunt foarte multe studii și analize făcute la nivel național și global care ne arătau, și încă ne arată, ca nu stăm bine deloc și că dacă nu facem ce trebuie în cel mai scurt timp ne va fi și mai greu în viitorul foarte apropiat. Sunt foarte mulți specialiști care spun și ce trebuie să facem, unde să investim, cum să ne formam cadrele didactice, cum să lucrăm cu elevii și părinții, cum să alegem structurile de coordonare ale școlilor, cum să depolitizam educația și cum să dezvoltăm România. Sunt foarte mulți specialiști din alte sisteme educaționale europene care sunt dispuși să împărtășească din experiența lor, lăsându-ne să învățam din succesele și greșelile lor, țările lor fiind, în urmă cu câteva decenii, în situații similare cu cea în care noi ne aflăm acum. Sunt și mai mulți cei care sunt dispuși să ne ofere și ajutor financiar consistent, numai să ne apucăm de treabă. Noi, însă, ne arătam surprinși de fiecare dată când vreo situație pe care toata lumea aștepta să se întâmple și se pregătea cu un răspuns consolidat, se întâmplă.
Totuși, pe mine nu mă mai surprinde! Mai întotdeauna nu am fost pregătiți pentru ceea ce știam că ni se va întâmpla, chiar dacă mai niciodată ceea ce ni s-a întâmplat nu ne-a luat, cu adevărat, prin surprindere. Nu am fost pregătiți să ne scuturam de jugul turcesc și rusesc, să devenim o țară care să-și asume valorile vestului promovate de revoluțiile pașoptiste, să ne formăm ca stat națiune solid și autonom, să devenim pol de putere regională la începutul secolul XX, să ne transformăm într-o economie puternică în perioada interbelică, să promovăm un leadership care să urmeze valorile umanității în WW2, să avem un comunism cu „față umană”, să schimbăm regimul fără vărsare de sânge și să avem o democrație reală. Altora din jurul nostru le-a ieșit mult mai bine, nouă însă mai puțin, chiar dacă foarte mulți lideri politici autohtoni au declarat, și atunci dar mai ales acum, ca „am fost atât de aproape” și că „am pierdut o mare oportunitate”. În toate aceste cazuri, și în multe altele, ceea ce ni s-a întâmplat la nivel național a fost rezultatul ajutorului și asistenței primite din partea altora care aveau interese geostrategice sau a căror planuri ne includeau și pe noi.
Noi nu suntem pregătiți nici când vine zăpada in ianuarie, canicula în iulie și ploile in mai. Nu suntem pregătiți să facem față inundațiilor care vin în zone care au mai fost inundate și în anii trecuți și care nu au beneficiat de nicio investiție pentru îndiguire.
Nu suntem pregătiți să stăvilim pământul chiar și atunci când am tăiat orice urmă de copac de pe acel deal. Nu suntem pregătiți să facem față presiunii demografice chiar dacă avem cea mai mare migrație a forței de munca activă din Europa și una dintre cele mai mici natalități. Ne iau prin surprindere datele care arată că sistemul educațional romanesc este unul dintre cele mai slab performante din Europa și că în spitalele din Romania ai toate șansele să mori din cauza unei infecții intra-spitalicești luată când te-ai internat pentru o intervenție de rutină. Nu suntem pregătiți să ne asumăm greșelile noastre, propunând, oarecum șugubăț organului statului aflat in misiune, „să ne înțelegem”, aducându-i aminte „că o mână spală pe alta”. Suntem enervați de liderii politici care ne fură chiar dacă existau clare indicii că sunt hoți și atunci când i-am ales. Toate astea si multe altele ne iau prin surprindere.
Glorificam zicători de genul „cine-i harnic și muncește, ori e prost ori nu gândește” și ne învățăm copiii că „un cap plecat, sabia nu-l taie”. Suntem convinși că „cine împarte, parte-și face” și că „de cât dai, de atât te faci bine”. Ne lamentăm cu celebrul „la omul sărac, nici boii nu trag” și ne motivăm cu „mortul de la groapă nu se mai întoarce”.
Facem toate astea, si multe altele, și ne întrebam de ce suntem atât de nepregătiți? Poate și pentru ca, așa cum ne spunea Negruzzi încă din 1853, Europa, cu valorile si ideile ei, e mult prea departe de București. La noi, aici, glorificăm mai mult băutura și maneaua:
”(…) La masă beau adesea vin străin/Tocai, Bordo, Șampanie iubesc/Iar mai ales prefer vinul de Rin/Dacă nu am Cotnar și Odobesc/ Când însă am, deșert pline pahare, Apoi încep să cânt vreo manea,/Și sunt tot beat cât țin zilele-amare ! Eu sunt Român, mi-e dragă țara mea!” („Eu sunt roman”. C. Negruzzi, Opere Complete, vol. II, (București: Minerva. 1909), pp. 33-34).
