Nu (mai) e singur la părinți

Ce bucurie! Copilul meu nu mai e singur la părinți. Abia aștept să merg acasă cu nou-născutul/nou-născuta și să fim o foarte frumoasă familie.

Dar oare copilul cel mare împărtășește bucuria venirii pe lume a fratelui său/surorii sale? Cum se simte copilul cel mare, știind că de azi va trebui să împartă toată atenția părinților cu micuțul/micuța care, prin venirea sa pe lume, tocmai i-a dat viața peste cap?

Povestea cândva un psiholog ce simte copil cel mare când în viața lui întră brusc copilul cel mic. Fiindcă brusc este, oricâtă pregătire anterioară i-ar fi oferit părinții, ori de câte ori ar fi mângâiat abdomenul proeminent al mamei sale și ori de câte ori ar fi fost invitat să pună urechea pe el, să asculte cum se zbenguie bebe. Și zicea psihologul că sentimentele copilului mare sunt identice cu acelea pe care le-ar trăi o femeie dacă soțul ei ar apărea într-o zi acasă cu o altă femeie și i-ar spune așa: „Uite, draga mea, de azi ea va locui cu noi și vom împărți totul la trei, ca o foarte frumoasă familie.“ Copilul cel mare e cuprins de mai mult decât gelozie, e cuprins de deznădejde.

Bineînțeles că pregătirile anterioare venirii acasă a bebelușului sunt foarte importante, dar nu trebuie ca părinții să se aștepte ca al lor copil mare să primească pur și simplu bebelușul, să suprapună copilul mic cu lunile în care a văzut cum ambdomenul mamei crește din ce în ce mai mult. Copilul cel mare trăiește un șoc.

Va fi curios la început, e normal să fie așa, un bebeluș e cineva foarte, foarte interesant, numai că foarte repede copilul cel mare își va da seama că atenția părinților se canalizează aproape exclusiv asupra nou-venitului. Extrem de dureroasă pentru copil va fi lipsa atenției mamei, se va simți, poate, abandonat.

Drept care, copilul cel mare e foarte bine dacă e angrenat de părinți în aproape tot ce presupune îngrijirea celui mic. Dacă mama și tata îl mângâie și îl îmbrățișează întâi pe el, dacă lui îi spun că îl iubesc, înainte de a-l lua în brațe pe cel mic, acceptarea se va putea face mult mai lin și mai rapid. Dacă este întrebat ce părere are el în legătură cu plânsul bebelușului, cum crede el că ar putea fi liniștit, copilul cel mare va simți că este important, că părerea lui contează.

Acceptarea copilului mic de către cel mare este o chestiune extrem de delicată, iar părinții trebuie să-i dea importanța cuvenită, ca să atenueze cât mai mult șocul prezenței celei noi în casă, o prezență permanentă. Tocmai această permanență îi face pe mulți dintre frații mai mari să întrebe cu seninătate la câteva săptămâni de la venirea bebelușului: „Dar când îl duceți înapoi?“. Să fii părinte se învață și durează toată viața. La fel se-ntâmplă și cu a fi frate, iar dragostea fratelui mare pentru cel mic depinde enorm de cum știu părinții să-i arate celui mare că venirea celui mic nu le micșorează dragostea față de el, chiar dacă bebelușul are nevoie de foarte multă atenție fiindcă nu se poate descurca singur.