Închide
Nu discursul a stricat festivitatea. A stricat-o adevărul.
de Cătălin Zaman, profesor de limba română și director al Colegiului Național „Mihai Eminescu” din Buzău
Am ascultat discursul șefei de promoție. Sau, cum a ținut să precizeze rectorul, al șefei de promoție a „unei serii dintre absolvenți”.
Recunosc, pe mine nu m-a impresionat doar ce a spus. M-a impresionat curajul.
Pentru că, dincolo de toate comentariile care au urmat, ceea ce a făcut tânăra aceea este o lecție pentru noi, adulții, pentru toți cei care ne plângem în cercuri restrânse, în cancelarii, în birouri sau la o cafea, dar care, atunci când apare microfonul, devenim brusc diplomați.
Câți dintre noi am avut vreodată curajul să vorbim atât de direct despre problemele sistemului din care facem parte?
Gândiți-vă doar la un lucru:
de mâine, fata aceea va intra într-un spital. Va fi asistenta care a avut îndrăzneala să spună public ceea ce foarte mulți colegi ai ei spun doar în șoaptă. Va purta eticheta de „cea care a criticat”. Va suporta priviri, comentarii, poate chiar ostilitate. Știa foarte bine toate acestea și totuși a ales să vorbească.
Asta se numește asumare.
Dar discursul ei nu a fost singura surpriză. Adevărata surpriză a fost reacția rectorului.
Am aflat că studenta „a stricat caracterul festiv al ceremoniei”. Cu alte cuvinte, problema nu este că există ceea ce a descris ea. Problema este că a avut neobrăzarea să spună într-un cadru festiv.
Înțeleg. Adevărul are și el un protocol. Nu se spune la festivități. Nu se spune în fața părinților. Nu se spune în fața presei. Unde se spune? Probabil în birourile în care, de prea multe ori, răspunsul este: „Dacă nu-ți vezi de treabă, zbori.”
Apoi rectorul s-a declarat surprins că absolvenții nu se simt pregătiți pentru ceea ce urmează și că există profesori care citesc cursurile de pe slide-uri. Serios? Există vreun absolvent care a ieșit din facultate convins că știe tot ce îi trebuie pentru profesie? Eu unul nu.
Am avut profesori extraordinari, oameni care mi-au schimbat felul de a vedea lumea. Le port și astăzi respect. Dar profesia am învățat-o la locul de muncă. Acolo începe adevărata formare. Așa se întâmplă în aproape toate domeniile.
Doar că una este să completezi firesc pregătirea din facultate și cu totul altceva este să constați că anumite lucruri esențiale lipsesc.
Iar când cineva are curajul să spună asta, reacția nu poate fi: „Ne-a stricat ceremonia.”
Cireașa de pe tort a venit însă la final. Rectorul spune că, dacă studenta ar fi semnalat problemele din timp, acestea s-ar fi rezolvat. La practică nu s-ar mai fi „sprijinit pereții”.
Ce convenabil! În traducere liberă, responsabilitatea se mută de la instituție la student. Nu sistemul a greșit. Studenta nu a reclamat suficient de devreme.
Este una dintre cele mai vechi strategii defensive: dacă apare o problemă, caută-l pe cel care a făcut-o publică, nu cauza care a generat-o.
Dar, domnule rector, acum știți. Acum nu mai puteți spune că nu ați aflat. Acum întrebarea nu mai este dacă discursul a fost potrivit sau nepotrivit.
Întrebări sunt multe acum:
Ce măsuri ați luat? Veți evalua serios stagiile de practică? Veți verifica modul în care se desfășoară cursurile? Veți discuta deschis cu studenții Veți schimba ceva?
Sau vom rămâne cu ideea că singura problemă reală a fost că adevărul a fost rostit într-o zi de sărbătoare?
Fiindcă, uneori, nu discursul strică festivitatea. Nici faptul că, pentru câteva minute, cineva are curajul să spună cu voce tare ceea ce prea mulți știm și prea puțini îndrăznim să rostim.