Claudiu Geleş, învăţator Şcoala Metropolitană ARC, absolvent Facultatea de Litere
Un lucru interesant pe care l-am observat de-a lungul timpului (relativ scurt, de altfel) de când am devenit profesor, este că oamenii pe care îi cunosc sau pe care ii întâlnesc prima oară se împart în două categorii:
Prima, şi cea mai numeroasă, se definește prin una şi aceeaşi întrebare : “Cum rezistaţi?” Iar a doua, poate nu la fel de numeroasă dar ceva mai interesantă “Eu n-aş putea!”.
Recunosc că aceste două întrebări pe care le-am auzit atât de des îmi stârnesc şi acum zâmbetul. Adică, ce-ar însemna asta? Cum rezist? Cum “rezistăm” în general, noi, profesorii? Şi de fiecare dată când îmi spune cineva acest lucru pe un ton care îmi sugerează că o zi de lucru obişnuită din viaţa unui profesor echivalează cu cea a unui miner din secolul al 18-lea, realizez că acest “rezist”, în închipuirea altora, se desenează sub forma unei baricade construită în pripă din bănci şi scaune pe care se luptă eroic câţiva profesori, spre care se îndreaptă hoarde de elevi ţipând şi agitându-se.
Presupun ca în unele cazuri (fără să punem la socoteală baricada) acest lucru poate fi cât se poate de adevărat, deoarece am observat că punem din ce în ce mai des accent numai pe anumite lucruri, ignorând cu desăvârşire alte aspecte critice pe care un profesor trebuie să le dezvolte la un elev. Îmi amintesc un coleg din liceu care, spre sfârşit, când trebuia să absolvim, a venit într-o zi râzând şi mi-a povestit urmatorul lucru:
“M-a sunat mama astăzi (mama sa era plecată în străinătate) şi m-a rugat să mă duc să plătesc impozitul.”
“Și ce-i de râs?”
“Ha ha, păi habar nu am cum se plăteşte sau măcar unde se plăteşte…”
N-am înţeles ce voia să spună, asa că am insistat:
“Și ce-i de râs?!?”
“Celula este unitatea de bază structurală, funcțională și genetică a tuturor organismelor vii.”
În final am înţeles ce voia el să spună: ştia el ce-i aia o celulă, ştia teorema lui Pitagora, ştia tot felul de teorii, formule, simboluri, dar nu ştia cum se plăteşte sau unde se plăteşte o factură.
Scoatem pe bandă rulantă mii de elevi în fiecare an, supra-saturaţi de informaţii, dar incapabili să se adapteze în societate, să se descurce. Un exemplu pe care îl ţin minte, pentru că mi-l tot dadea un mentor al meu, este sistemul de învăţământ japonez.
În şcolile japoneze, elevii nu susţin examene înainte de împlinirea vârstei de doisprezece ani. Se consideră că obiectivul primilor trei ani de şcoală este învăţarea bunelor maniere şi dezvoltarea caracterului. Copiii sunt educaţi să respecte persoanele din jur şi să fie blânzi cu animalele şi natura. De asemenea, ei învaţă să fie generoşi, să dea dovadă de compasiune şi empatie.”