Închide
Educație, bugete și răbdarea care ni se cere mereu
de Cătălin Zaman, profesor de limba română și director al Colegiului Național „Mihai Eminescu” din Bizău
În timp ce bugetul pentru Parlament crește, cel alocat educației se reduce. Și nu poți să nu te întrebi, firesc, care mai este normalitatea într-o țară în care educația stă de zeci de ani la coadă: la coadă la finanțare, la reforme reale, la respect.
Între timp, apare câte un discurs oficial care afirmă că „nu poți pompa bani într-un sistem găunos”. O afirmație periculoasă. Pentru că ea mută responsabilitatea de la decizie la sistem, de la politici la oameni, de la construcție la abandon. Ca și cum lipsa investițiilor ar fi o consecință firească a problemelor, nu chiar una dintre cauzele lor principale.
Profesorii, părinții și copiii nu cer miracole. Cer o redimensionare a sistemului educațional, una lucidă și pe termen lung. Nu prin trimiterea profesorilor acasă, ci prin formarea lor. Profesorii pot fi, desigur, trimiși acasă ușor. Întrebarea reală este: ce punem în loc? Cine vine? Cu ce pregătire? Cu ce motivație? Cu ce statut social?
Un sistem educațional nu se repară prin tăieri, ci prin investiții inteligente: investiții în programe serioase de formare continuă, nu formale, investiții în infrastructură, pentru că nu poți vorbi despre educație modernă în clădiri care abia se țin în picioare sau în școli fără resurse, investiții în salarii decente, pentru că doar așa poți atrage oameni bine pregătiți, competenți, care au alternative reale în alte domenii.
A spune că nu investim pentru că sistemul „nu funcționează” este echivalent cu a refuza tratamentul unui pacient pe motiv că este prea bolnav. Tocmai investiția este cea care remediază ceea ce nu funcționează.
Educația nu produce rezultate peste noapte. Efectele reale ale unei reforme bine gândite se văd după cel puțin 10 ani, poate chiar mai mult. Dar acest lucru nu este un argument împotriva investiției, ci dimpotrivă, un argument pentru viziune, continuitate și responsabilitate politică.
De zeci de ani ni se cere răbdare. Dar răbdarea fără investiții nu este virtute, ci resemnare. Iar o societate care își tratează educația ca pe o cheltuială și nu ca pe o investiție strategică își amână, de fapt, propriul viitor.
Educația nu este găunoasă. Este subfinanțată, suprasolicitată și abandonată sistematic, iar asta nu este o problemă a profesorilor sau a elevilor, ci una a deciziilor care se iau — sau nu se iau — la vârf.