Mitul birocrației în învățământ

de Marcel Bartic, editorialist permanent Educație Privată mitul

Pe la începutul carierei mele de profesor, adică demult, într-o altă epocă istorică, pe când proiectele de lecție se scriau de mână, nu se descărcau de pe Didactic.ro ca acum, într-o frumoasă zi de primăvară, mă cheamă doamna Director la ea în birou.

Bartic! Da, doamna Director! Fii atent aicea, am o treabă cu tine, vai de mine, cum să nu, sunt atent,  ochi și urechi, v-ascult. Băi, te văd entuziast așa, muncitor și ambițios. Sigur, încerc și eu, mă străduiesc, taci și ascultă, te văd băiat de viitor, m-am gândit să te fac șef. Aoleu, pe mine, dar, știți, n-am experiență,  poate că cineva cu mai multă vechime, nici o vechime, pe tine te fac șef, gata, am hotărât. Dar să știi că nu e treabă ușoară, de aia îți dau ție comisia CEAC pentru că am încredere în tine și-n abilitățile tale și pari deștept așa de felul tău. Doamna Director, vă mulțumesc, sunt onorat, am să încerc să nu vă dezamăgesc, am să mă implic, am să organizez, am înțeles, preiau responsabilitățile CEAC. Bun, perfect, ești liber, vorbim după ce faci primele proceduri. Gata, ești liber, de ce mai stai, ai vreo întrebare, păi da, mă iertați, doar o nelămurire mică și atât. 

Ce e aia CEAC?

Uite-așa a început o lungă și frumoasă relație de prietenie între subsemnatul și birocrația din sistemul nostru de învățământ. Au urmat sute de procese verbale, comisii peste comisii, standarde de calitate, fișe de activitate, registre, numere de înregistrare, ștampile, regulamente, proceduri, iar ștampile, dosare cu șină, strategii, bibliorafturi, în fine, ați înțeles, am ajuns în stadiul în care până si pe câinele personal mi l-am botezat Raport.

După un îndelungat travaliu de consemnat tot felul de documente, studiat legi, metodologii, regulamente și ordine de ministru, am reușit totuși să deslușesc câteva tipare în tot mormanul ăsta de hârtii. 

Documentele prevăzute de lege. Nu contează care lege, întotdeauna există câte una care îți cere sa demonstrezi,  să certifici, să dovedești, să respecți un cadru legal, în sfârșit,  sunt documentele care trebuie musai. N-aș spune nici că sunt multe,  nici puține,   în definitiv trebuie să existe o modalitate prin care să te asiguri că nu ajunge vreun neica nimeni la catedră sau că știi ce ai de făcut într-o școală ținând seama de niște standarde minimale de calitate și siguranță a copiilor. Bine,  dacă e să fiu un pic cârcotaș,  aș spune că ar putea fi ceva mai mult simplificate și digitalizate. Nu de alta dar pădurile mai au și alt rol decât să servească pe post de materie primă pentru dosarele noastre din școli.

Documentele cu care „te acoperi”. Astea sunt hârtiile pe care le fabrici ca să fii la adăpost de orice situație neclară. N-ai habar ce trebuie să faci într-o anumită situație,  nu te lămurește nici inspectoratul iar inspirația managerială e la cote minime? Perfect. Bagă un proces verbal, o informare, o convocare, o notă explicativă ceva, în caz că ești verificat să poți să arăți că tu ai spus, ai informat, ai adus la cunoștință dar școala a explodat din motive independente de tine. Bine, hârtiile astea sunt perfect inutile că dacă, doamne ferește se întâmplă ceva, nu te mai scapă nici mama informarilor.

Situațiile statistice. De obicei,  astea îți sunt cerute de instituțiile ierarhic superioare școlii. Vă place cum am formulat, da? În caz că mă citește careva de pe acolo, să nu am comentarii. Situațiile astea se cer, în general, pe chestiuni serioase. Câți copii ai în școală. Câți băieți,  câte fete. Câți și pe clase. Ce vârste. Care s-au născut în China si Papua Noua Guinee. Cine are Covid, cine are gripă și cine nu vrea ciorbă la prânz. Cate cadre didactice sunt și câte fire de păr au în cap. Aceste situații se cer frumos dar organizat. Biroul numărul 1 le vrea în Excel pe mail. Biroul numărul doi le vrea tot în Excel dar în format print cu semnătura directorului. Biroul numărul 3 n-avea nevoie de ele dar,  ca să se afle în treabă,  le cere și el dar să aibă număr de înregistrare. Biroul numărul 1 a auzit de treaba cu numărul de înregistrare și face o notă de revenire prin care se solicită treaba asta. Biroul numărul doi s-a răzgândit,  nu le mai vrea print, e ok și scanat dar cu ștampilă,  număr de înregistrare și semnătura directorului. Biroul numărul 3 e plin de draci că ăștia doi i-au luat-o înainte și vrea, în plus, și o adresă de înaintare. La sfârșitul zilei, te întrebi, în pragul sinuciderii,  de ce amarul și parastasul lor de statistici n-ar putea fi puse într-o bază națională de date,  de unde să și le ia fiecare când are nevoie.

Documentele de justificat statul degeaba. O, da, nu vă mirați, există,  iar lista lor e una foarte lungă. N-are nimeni nevoie de ele. Nu le verifică nimeni. Habar n-avem de ce există pe lumea asta. Dar se fac. Și necesita timp, dau dureri de cap, impun chipuri obosite și îngrijorate,  mers preocupat pe holurile școlii,  bună ziua, știți,  pot să vă întreb ceva, nu, n-am timp, sunt prinsă până peste cap cu dosarele astea. Păi, nu le puteți face după ore, nu, n-am cum  e urgent, mi-am rugat o colegă să-mi țină locul, of, mor cu birocrația asta. 

Aș mai continua, că mai am câteva categorii, dar trebuie să trimit textul ăsta urgent și n-am număr de înregistrare. Aveți idee dacă e în regulă să-l las așa sau trebuie în format print? Cu adresă de înaintare?

Raport, lasă-mi textul! Raport, vino înapoi cu textul că trebuie să.. 

Băi,  câine nebun ce ești!…

Rapooort!

mitul mitul mitul mitul mitul mitul mitul