Închide
Prof. univ. dr. Mihaela Miroiu predă științe politice la Școala Națională de Studii politice și Administrative – S.N.S.P.A. Soluțiile Mihaelei Miroiu pentru a depăși impasul educațional în care ne aflăm sunt simple și firești, însă pentru a fi aplicate e nevoie ca oamenilor să le pese cu adevărat de oameni.
Îmi povestiți un pic despre educația dumneavoastră de copil?
Am petrecut primii șase ani în Transilvania, în satul bunicilor. Cu străbunicii și bunicii. Acolo, educația era prin învățare participativă. Pe măsură ce îți creșteau puterile, făceai ce făceau și cei mari. Pliveam buruieni, plantam, mergeam cu oile, culegeam porumb, fructe de pădure, adunam fân, hrăneam puii. Învățam să cos, foarte puțin să torc și să țes. Nu prea s-au prins de mine ultimele învățături. Cu ceilalți copii mă jucam de-a treburile celor mari. Copiii imită ce văd. Am avut o educație animist-religioasă, cu un univers saturat de privirea Maicii Domnului și a lui Isus. Trăiam fricile bunicilor, mai ales cea de colectivizare. Povești îmi spunea străbunica. De obicei le inventa ca răspuns la întrebările mele: Cine a făcut iarba? De ce au oamenii minte? De ce oamenii stau în casă și vițeii în șură? Apoi am plecat la oraș (la Hunedoara). Am făcut un an anost la grădiniță, dar măcar am învățat româna literară, fiindcă anterior vorbeam în subdialect. Școala primară este o amintire vagă, legată mai mult de serbări, de pionieri și de câteva prietenii care mai trăiesc și acum. Au crescut odată cu noi. Doi ani am învățat la București. Gimnaziul a fost salvator. Am făcut în paralel cu școala obișnuită și o școală de arte plastice, trei ore pe zi. O minune care s-a așezat în mine, pe care o port cu mine prin muzeele lumii, dar și când îmi decorez locurile unde stau, când aranjez grădina, când fac mici obiecte artistice. Și tot atunci am început să citesc lacom, foarte lacom.
În adolescență cum a fost, din punct de vedere educațional?
Splendidă perioadă. Erau anii mai luminați ai epocii comuniste. Mai mult acces la lumea largă. La cărți, mai ales la traduceri. Profesorii erau foarte buni, colegii foarte interesanți, plini de viață, de idei și originalitate. Am condus cenaclul literar și revista liceului. Dar deveneam din ce în ce mai filosoafă. Am intrat din plin într-o boemă hipiotă cultivată, contestatară, creativă, setoasă să schimbe lumea. Și am rămas, în mare măsură, adolescenta de atunci. Nu numai eu, dar și prietenii mei.
Știți cumva de ce – admirată și prețuită cum sunteți – nu intimidați oamenii? Sunteți profesoară universitară, o autoritate în domeniu, scriitoare, apăreți la televizor. Aveți însă o naturalețe care-i face pe oameni să se apropie firesc de dumneavoastră.
Știu și că sunt extrem de detestată. Rar aflu ce spui tu, Ana. De obicei oamenii sunt mai vocali când lovesc, nu când iubesc. Scriitoare nu știu dacă sunt. Sunt însă politologă și filosoafă. Scriitoare am fost în anii 80, când nu am publicat nimic. Dar am citit prietenilor. Apoi am plecat numai în filosofie și, de acolo, în științe politice. Când m-am simțit bine așezată și creativă, am avut puterea să mă întorc la scrisul literar, cu ele cu tot. Da, cred că am o doză de firesc și naturalețe de când mă știu. În bună parte vine de la străbunica mea (neștiutoare de carte), care avea un talent enorm să se simtă o făptură în rând cu toate celelalte și un om în rând cu toți ceilalți. A fost modelul arhetipal. Peste care s-au așezat cultura autenticității, a autoasumării așa cum sunt. Plus aerul epocii hippie, care te soma să fii tu însuți, fără rest, fără prefăcătorie, fără fasoane.
Când și cum v-ați ales cariera?
În 1978, când am devenit profesoară, nu mi-am ales cariera. Terminai facultatea și statul te repartiza la un loc de muncă, acolo unde ziceau autoritățile că era nevoie de tine. De noi toți, cei care am făcut filosofie, ziceau că e nevoie la școală, ca profesori. Era un fel de predestinare tacită, cu ordin de la stăpânire. Mi-am ales cariera abia în 1994, când am concurat pe un post de lectoră la SNSPA.
Știu că înainte de a preda la universitate ați predat la liceu. Cum a fost experiența cu adolescenții?
Foarte bună. Adolescența a fost vârsta mea de grație. Aveam o mare empatie pentru ei. Mă vedeam în oglindă. Cu cât erau mai rebeli, cu atât mă vedeam mai limpede. Am avut grijă să îi învăț să nu ia nimic de bun, să gândească cu mintea proprie, să facă din filosofie un mod firesc de gândire.
Cât de importantă este relația dintre părinți și școală?
Depinde de vârsta și personalitatea copilului. Eu nu am vrut ca mama să fie în simbioză cu școala mea, nici să mă ajute sau supravegheze la lecții. Îmi părea că fiecare trebuie să își facă treaba lui. Ea, meseria ei de învățătoare, tata pe a lui, de ofițer în armată, și eu pe a mea. Probabil că asta merge la copiii care se pot autodetermina, care sunt mai autonomi. Dacă nu sunt, dacă internalizează prea mult tutela, deraiază fără ea. Atunci, volens-nolens, părinții copiilor mai dependenți nu au încotro și trebuie să se implice. În afara relației cu copilul și școala, părinții trebuie să fie o comunitate care face ca ambientul să nu sufere, să fie plăcut și omenos. Părinții de la clasele la care eram dirigintă erau, săracii, principalii cărători de sticle, borcane, maculatură, dopuri de plută, frunze de dud și ce i se mai năzărea sectorului de partid că trebuie să adune școlarii în folosul patriei.
Se vorbește foarte mult în ultima vreme despre analfabetismul funcțional al copiilor și tinerilor noștri…
Normal că este un fenomen răspândit. Școala este proiectată ca un univers pervers, paralel cu viața extrașcolară. Elevii nu au decât nevoi intelectuale, nu-i așa? Ei nu se hrănesc, nu își cunosc corpul, nu se curăță, nu suferă, nu se sprijină unii pe alții, nu se îndrăgostesc, nu li se strică nimic, nu se îmbolnăvesc, nu au bunici și părinți, nici măcar prieteni și colegi. Părinții lor nu divorțează, nu mor, nu se îmbolnăvesc, nu își iau lumea în cap. Elevii sunt niște creaturi abstracte care stau în bancă, răspund când și ce trebuie, dau extemporale, teze și teste. Uită ce au învățat, ca să încapă restul. Cam în ce constă, în aceste condiții, alfabetizarea lor în legătură cu viața care există în afara orelor de curs?
Credeți că există vreo șansă ca printre obiectele de studiu din programă să se regăsească vreodată unul care să abordeze exhaustiv educația de viață privată, de la clasa zero până la a douăsprezecea?
Am încercat să introduc un astfel de program în 1998. Nu era complicat. Cerea ca la chimie să învețe substanțele pe care le folosesc, de la sare la oțet. Cerea ca la fizică să priceapă cum funcționează televizorul, mașina de spălat, fierul de călcat. Ca la biologie să înțeleagă efectele hranei, ale stării psihice asupra corpului, ale sexualității și erotismului în relație cu sentimentele. Ca la filosofie să aibă o minimă busolă morală în căutarea unui rost în viață. Ca la sport să știe cum să își simtă trupul cooperant, inclusiv în travaliu. Ca la istorie să înțeleagă și evoluția modurilor de viață cotidiană ale diverselor epoci.
Cât de grav este faptul că învățământul profesional aproape a dispărut? Acum, România are o acută lipsă de meseriași.
Este foarte grav. Curând nu vom mai putea angaja pe mai nimeni să ne facă operații tehnice calificate, nici să schimbe o biată garnitură de chiuvetă. Iese lumea din școală cu două mâni stângi și cu o atitudine nătâng perplexă în fața celui mai elementar lucru practic.
De la începutul acestui an școlar, suntem fără materiale auxiliare în școli, au fost pur și simplu interzise. Vom avea manual unic pentru tot sistemul public de învățământ. Cât de repede credeți că se vor vedea consecințele acestor măsuri care ne-ntorc cu treizeci de ani în urmă?
Pe termen scurt, prin omogenizare tâmpă. Pe termen lung, prin crearea unei alte variante de om nou care, fie ignoră școala și se dezvoltă autonom, eventual cu asistență părintească, fie arată ca un roboțel într-un șir lung de piese umane interschimbabile.
Cum credeți că ne putem vindeca de tristețea noastră națională, de lipsa de încredere în noi înșine pe care o avem aproape toți? Ce se-ntâmplă cu copilăriile noastre, de ajungem adulți care cred că nu știu destul și, în consecință, nu pot prea mult?
Văicăreala, ca și parastasele, sunt preferință generală. Prima, mai ales la case mari, unde se exercită cu talent, cea de-a doua, mai ales la oamenii obișnuiți, în forma unei trăiri baroce în sărăcie. Dacă noi nu credem în noi înșine, cine să o facă și de ce? Asta e chiar dubios pentru un popor cu pretenții foarte religioase. Nu spune oare a doua poruncă creștină: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți?“ Fără respectul, stima și iubirea de sine, nu știm ca pe cine să ne respectăm, stimăm și iubim aproapele. În aceste condiții, e clar că noi am transformat creștinismul în baroc ritualic, dar facem o alergie majoră la orice etică laică. Nu e nevoie să știm destul. Nici nu avem cum. E nevoie să știm de ce, ce și cum să învățăm.
Toți oamenii greșesc: părinții, copiii, profesorii. I-am numit doar pe aceștia pentru că ei ne interesează pe noi în discuția asta. Cum facem să înțelegem că o greșeală nu este totuna cu omul care a greșit? Cum învățăm să ne iubim, să ne respectăm și să ne prețuim?
Firește că greșim. Mai rău este să ne încăpățânăm ca, în loc să depășim greșelile, să eșuăm în justificarea lor, eventual glorioasă. Restul întrebării are răspunsuri atât de laborioase, că nu am cum să le rezum aici.
Arareori, în școală, copiii își descoperă aptitudini, talente. Și mai rar sunt încurajați să și le dezvolte. Cum scăpăm noi de uniformizare?
Curricula sunt făcute ca să își dezvolte oamenii memoria, facultatea de raționare, uneori și de interpretare. Sigur, reduse la facultăți cognitive pentru științe exacte, științe ale naturii, științe sociale, limba și literatura maternă și limbi străine, cu rol instrumental. Sensibilitatea artistică, simțul moral, empatia, sociabilitatea, apartenența la comunitatea biotică sunt de interes nul în formarea copiilor. Ei sunt, în genere, mașini de dat examene. Așa se măsoară succesul. În aceste condiții, nu au cum să fie flexibili, creativi, omenoși, cu simț comunitar, nu știu dacă au talente speciale. Nu știu nici pe ce lume trăiesc.
Studenții din anul I, care sunt niște tineri, care au terminat liceul în vara de dinainte, sunt tarați de sistemul pe care l-au parcurs. Ce-i așteaptă la facultate?
Nu sunt tarați. Sunt formați după cum le cere determinismul curricular (dacă nu au scăpat pe cont propriu sau cu ajutorul unor profesori care au pe câtă minte și cunoaștere, pe atâta suflet). La facultate îi așteaptă, în genere, același model. Numai că se presupune că sunt mai autonomi și se autoprogramează.
Egalitatea de gen nu ar trebui și ea studiată, ca materie separată, în învățământul preuniversitar? Nu de alta, dar vedem foarte bine, trăim, de fapt, pe pielea noastră, repetenția generalizată în ce privește egalitatea dintre femei și bărbați.
La fel ca și educația pentru viața privată, egalitatea de gen trebuie învățată la orice materie. Pe scurt, imaginile cu fete trebuie să mai fie și cercetând particulele atomilor, cele cu băieți, mai și cosând un nasture. Când interpretarea critică a unui text literar o ia razna către femeia muză, prostuță, alunecoasă și înșelătoare, niscai reflecție critică despre criticii înșiși nu strică.
Încotro se îndreaptă sistemul public de învățământ?
Către ceva foarte vizibil: mai ales în preuniversitar devin profesori cei care nu s-au descurcat să găsească un serviciu de secretar la o multinațională. Fac pactul cu umilința sărăciei. Sunt frustrați. Unii ar lua-o la goană din clasă. Este de înțeles. Nu știu și nu pot să se facă mai interesanți decât internetul. Nu știu să fie vii, actori desăvârșiți, să fascineze, să își seducă elevii spre tema lor. E o profesie atât de grea și de consumatoare, încât în ea nu vor mai rezista decât cei foarte talentați. Iar aceia, puțini, ca în orice domeniu, vor merge în școlile cele mai bine plătite.
Ce credeți despre învățământul privat din România? Grădinițe, școli primare, gimnaziale, licee, universități?
Grădinițele sunt o reușită. În mare măsură și școlile primare și unele licee (puține încă). Numai că modelul storsului copiilor cu performanțe olimpiote a contaminat și o parte a învățământului privat. Vor produce absolvenți epuizați de efort, cu succes în aplicații la universități bune, dar foarte unilaterali. Universitățile private nu au cum să fie o reușită. Sunt mai ieftine (un an costă cât o lună la grădiniță privată) și mai proaste decât cele publice. Nu avem nici măcar o universitate privată pipărată, la nivel de cost și proporțional servită de profesori de excelență, surse de informare foarte bune și dotări de cercetare.
Cât de greu a fost să vă reveniți atunci când ați greșit ca mamă? Dar ca profesoară?
Poate că nu mi-am revenit niciodată. Poate că toate aceste greșeli sapă în noi răni cronic-tăcute.
Violența discursului din spațiul public e la cote foarte ridicate, mă refer la cea stradală, dar și la cea din online. Ce anume credeți că naște această agresivitate?
Nesiguranța. Trăim pe nisipuri mișcătoare. Nu știm pe ce să contăm. Pe ce să clădim. Planurile noastre se pot prăbuși mâine fiindcă se schimbă legile, politicile, domnii, proștii. Pentru că rar s-a mai pomenit atâta contraselecție a celor care ne conduc. Oamenii sunt iritați. Unii devin depresivi, alții agresivi.
Cum învățăm noi să aprindem lumina?
Ne adunăm cu toții în marile orașe, pe înserat. Cu sutele de mii. Aprindem lanternele. Le proiectăm pe cer și spunem: Acum, ori niciodată! Și ne ținem de cuvânt.
Interviu de Ana Barton
Foto: arhiva Mihaelei Miroiu
