Mihaela Maltby: „Dacă un copil nu te ascultă este pentru că tu nu-l asculți pe el“

Mihaela Maltby este educatoare. La Melbourne. Iubește ce face și ne împărtășește experiența ei, dar și părerile pe care le are despre sistemul de educație australian și cel neozeelandez, cel din urmă fiindu-i foarte cunoscut în calitate de mamă. Mihaela este devotată, directă, foarte implicată și tot timpul se gândește cum să facă să le fie copiilor mai bine și mai frumos. 

Cum ai decis să faci schimbarea în carieră, Mihaela? Tu ai studii economice și ai lucrat în acel domeniu.

După șapte ani cu Millennium Hotels, voiam să fac o schimbare și ocazia a venit când ne-am mutat în Australia. În Melbourne jobul meu nu exista, iar hotelurile lor nu lucrau în același sistem. Deși puteam lucra ca agent de turism, salariile erau mult prea mici. Așa m-am decis să fac altceva, oscilam între consiliere și a lucra cu copii mici.

Ce cursuri/școli ai făcut pentru a obține calificarea de a lucra cu copiii?

Mi-am făcut studiile (un an și jumătate) la Gowrie Victoria, una dintre cele mai vechi organizații în Melbourne, renumită pentru pregătirea educatorilor. Calificarea (națională) se numește Diploma of Early Childhood Education and Care și pot lucra cu copii de la naștere până la 5 ani, dar și cu copii de școală cu vârsta până la 12 ani, în cadrul programelor before/after care (înainte și după orele de școală).

Cum este sistemul de educație preșcolară din Australia?

Se bazează pe educația copilului prin joacă, practic copiii decid ce vor să învețe. De asemenea, rolul părinților, al mediului înconjurător și al comunității este foarte important.

Educatorii calificați (Diploma și Bachelor) care conduc o grupă de copii și educatoare fac fotografii și scriu observații zilnice despre fiecare copil, apoi planifică activitățile zilnice în funcție de interesele și abilitățile lor. Activitățile pot fi făcute doar pentru un copil sau mai mulți, dar copiii nu sunt obligați să participe dacă nu îi interesează.

Toate activitățile și planificările educatorilor trebuie să urmeze un ghid dezvoltat de departamentul de educație australian și tot ce îi învățăm trebuie să aibă un rezultat. Aceste rezultate, cinci la număr, sunt asociate cu dezvoltarea socială, emoțională, fizică, cognitivă și de comunicare. De exemplu, când setăm o activitate trebuie să povestim în scris pentru ce copil/copii a fost introdusă, din ce motiv și ce rezultat am obținut. Apoi, în funcție de interesul copilului, planificăm o altă activitate legată de acel subiect. Sau nu, dacă copilul nu a fost interesat.

Se pune foarte mare accent pe abilitatea și independența copiilor încă de la naștere. Un copil știe cât vrea să mănânce, când să doarmă, cu ce vrea să se joace sau ce vrea să învețe. Copiii sunt încurajați să mănânce singuri de la 6-8 luni, să se îmbrace/dezbrace/încalțe de la 2 ani, să arunce resturile după ce mănâncă și să-și pună farfuriile în vasele disponibile, să strângă jucăriile de fiecare dată când termină joacă într-un anumit loc. Copiii decid dacă vor să se joace afară sau înăuntru, de aceea se recomandă ca ușile să fie deschise în permanență (în Noua Zeelandă e lege, în Australia, nu). Pe de altă parte, copiii nu sunt educați să folosească olița/toaleta până la 2,5-3,5 ani, ci doar atunci când ei dau semne că ar fi pregătiți și interesați.

Care sunt diferențele dintre grădinițele de acolo? Știu că ai lucrat la mai multe grădinițe.

Există mai multe tipuri de servicii:

  • Long day care (un fel de cămin, creșă) – cel mai popular, cu copii între 0 și 6 ani – oferă până la 12 ore pe zi, altele 48 de ore (diferă de la stat la stat). Acestea pot fi nonprofit (de stat sau conduse de comunitate, părinți) sau care sunt create să aducă profit (cele private). Indiferent dacă sunt de stat sau private, părinții plătesc foarte mult pentru ambele. Educatorii sunt calificați (diplomă) sau necalificați (certificat nivelul III). Educația în aceste centre e bazată nu doar pe cerințele regulamentelor și curriculumului, dar și pe filosofiile pe care centrele le adoptă (Reggio Emilia, Montessori, Steiner).
  • Kindergarden (grădiniță) – cu copii de la 2 ani și 6 luni până la 6 ani – oferă 4-6 ore pe zi și sunt închise pe timpul vacanțelor școlare. Educatorul (teacher) are 3 ani de universitate (Bachelor) și asistentul are Diploma, dar un educator poate ține clasa în lipsa unui teacher.
  • Ocasional care – unde copiii pot fi lăsați câteva ore sau toată ziua, în funcție de nevoile părinților.
  • Family day care – acestea sunt în casele educatorilor și pot avea copii de la 0 la 12 ani; pot avea maximum 5 copii pe zi, cu restricții în funcție de vârstă. Orele sunt flexibile.
  • Centre mobile – caravane ce se deplasează în comunități îndepărtate care nu au acces la centre de educație; acestea oferă inclusiv librării și locuri de joacă pentru copii între 0 și 6 ani, dar pot include ore după școală pentru copiii până la 12 ani.
  • Out-of-school-hours care – pentru copii între 6 și12 ani, în cadrul școlilor, cu ore înainte și după începerea cursurilor.

Diferențele sunt foarte mari; de exemplu, cele private pot avea resurse foarte multe, clădiri și mobilier nou, cea mai recentă tehnologie și jucării scumpe din lemn, iar cele de stat sunt în clădiri vechi și au foarte puține resurse. Totuși, din punct de vedere educațional, cele de stat respectă legile și toate regulamentele, educația este mai bună decât în centrele private, care au câte 300-500 de copii în 4-5 centre. Educatorii au tendința de a lucra mulți ani în cele de stat și nonprofit (5-10 ani), iar în cele private, educatorii stau de la câteva zile la câțiva ani. Educatorii care lucrează pentru centrele de stat sunt cel mai bine plătiți și lucrează în condiții mai bune (centru mai bine organizat, mai puțin stress) decât cei din centrele private. Educatorii pasionați aduc multe resurse de acasă și investesc în activități și cărți din banii lor.

Ce îți place foarte mult în acel sistem? Sunt și lucruri care nu îți plac?

Sistemul lor de educație este nou, din 2009. Îmi place fiindcă este bazat pe înțelegerea teoriilor de dezvoltare a copiilor, pe rolul jocului ca formă de educare a copiilor și în contextul familial și cultural al copilului. Îmi place că se folosesc resurse naturale și reciclate și copiii sunt educați în sensul ăsta. Îmi place că aici copiii petrec foarte mult timp în natură și că sunt încurajați în orice fac, dar și că activitățile din grupă pot fi făcute afară (pictat, scris, muzică, costume, colț de lectură, bucătărie, construcții, puzzle), iar cele de afară pot fi făcute înăuntru (joacă cu nisip, apă, materiale naturale).

Nu îmi place:

– că acest sistem nu este implementat riguros în toate centrele, în special în centrele private, unde se încalcă sistematic regulamentele, mai ales cel referitor la numărul de educatoare pe cap de copil;

– că nu există destui educatori calificați, iar celor necalificați li se permite să lucreze fără să își fi terminat studiile minime;

– că nu există personal auxiliar, pentru curățenie, asistente medicale, bucătari full-time și astfel educatorii fac zece meserii într-una;

– taxele sunt foarte mari (100-150 dolari australieni (AUD)/zi), așadar doar 4-5 copii pe săptămână vin zilnic, majoritatea vin 2-3 zile pe săptămână, dar sunt unii care vin doar o zi pe săptămână.

Ai avut vreodată probleme pentru că ești străină? La colegii tăi mă refer, dar și la părinții copiilor.

Nu, nu am avut probleme cu colegii și nici cu părinții, dimpotrivă, am fost preferată, din diferite motive.

Cât de implicați sunt părinții în ce privește grădinița copiilor?

Regulamentul recomandă ca toți părinții să fie implicăți și, la nevoie, sunt sfătuiți în ce privește creșterea copiilor. Există părinți care se implică și participă cu resurse, idei, donații, timp pentru copii și centru. Sunt și părinți care realizează că nu știu cum să acționeze sau să reacționeze când sunt puși în fața anumitor situații (copilul scoate limba la părinți, are coșmaruri cu fantome sau folosește cuvinte în engleză cărora părinții nu le cunosc sensul sau copilul merge pe vârfuri sau nu aude bine și atunci întreabă educatorii). Părinții din Australia par să restricționeze somnul copiilor în funcție de necesitățile lor (sunt copii de 2 ani care nu au voie să doarmă mai mult de o oră pe zi).  Există și părinți care sunt împotriva sistemului, în funcție de cultura din care provin; de exemplu, părinții și bunicii din țările est-europene și din China își doresc mai multă structură și educare intenționată a copilului, nu în funcție de ce vrea copilul. În general, aceiași părinți nu doresc participarea copiilor la activități în care se murdăresc (apă, acuarele și vopsea, nisip, noroi, mâncare).

Acești părinți doresc ca ai lor copiii să fie hrăniți, îmbrăcăți și schimbați permanent, să fie curați și uscați în orice moment. Acest lucru este aproape imposibil în Australia, unde copiii sunt expuși zilnic la apă, nisip, noroi, vopsele, afară, dar și în clasă, iar educatorii nu au dreptul să îi oprească din joaca lor, fiindcă așa învață. Există, ca oriunde în lume, copii cu nevoi adiționale, cum ar fi cei cu autism sau sindromul Down, Asperger, dar aici intră și alte categorii, inclusiv copiii ce nu vorbesc limba engleză, copiii ce provin din familii cu un singur părinte, copiii ce vin din familii unde se vorbesc cel puțin alte două limbi diferite, copiii ce au trecut prin traume. În majoritatea cazurilor întâlnite, părinții nu recunosc nevoile adiționale ale copilului și, deși ar primi ajutor gratuit, nu acceptă să discute aceste nevoi. Acești părinți (majoritatea) nu colaborează cu educatorii. În felul acesta, copiii au de pierdut, iar munca educatorilor devine extrem de grea.

Totuși, educatorii trebuie să respecte dorințele părinților, dar și ale copiilor, să găsească o cale de mijloc și să construiască o relație pozitivă cu părinții.

Cum sunt educați acasă copiii care ajung la grădiniță?

În general, copiii australieni și neozeelandezi au o libertate mult mai mare decât cei din alte culturi. Copiii din țările est-europene au multe restricții, deși nu au restricție să se joace cu arme de jucărie, care nu există în centrele australiene. Copiii din Asia și cei din sud-estul Europei nu au foarte multe alegeri, foarte mult este impus de familie. Când intră în grădinițe, unde au voie să facă ce vor (să-și toarne apă în cap, să se îmbrace în rochii și să se joace cu păpuși dacă sunt băieți, se se joace cu mașini și construcții dacă sunt fete etc.), atunci părinții cer educatorilor să continue cu aceeași educație ca aceea de acasă. Sunt însă și foarte mulți copii neglijați, care primesc mai multă îngrijire și educație la grădiniță decât de la părinți.

Cum te înțelegi cu colegii tăi? Dar cu șefii?

În trei ani, am lucrat în aproximativ 30 de centre în Melbourne, ca înlocuitor, dar și full-time în două grădinițe private, unde am fost asistent în kinder și apoi educator principal. Mă înțeleg foarte bine cu colegii, câteodată am avut neplăceri din cauza unora din subordinea mea care nu-și făceau treaba corect și am părut prea strictă. În general, am o relație foarte bună cu toți educatorii cu care am lucrat și mi-am făcut câțiva prieteni.

Șefii, mă refer la directorii de centru, m-au respectat întotdeauna pentru profesionalism și standardele mele înalte. Am fost promovată foarte repede și sunt foarte apreciată. Totuși, asta nu m-a oprit să fac plângeri verbale și scrise când lucrurile erau în detrimentul meu, al copiilor și educatorilor din subordinea mea.

Știu că ai multe inițiative de îmbunătățire continuă a educației. Cum sunt ele primite de superiorii și de colegii tăi? Dar de părinții copiilor?

Inițiativele mele sunt bazate pe experiența mea de viață, cunoștințele și valorile mele în educația copilului, dar și pe dorința implementării legilor și regulamentelor. Din păcate, în grădinițele private unde am lucrat și de unde am avut așteptări foarte mari, nu m-au valorificat suficient și am ales să plec. Am avut relații foarte bune cu părinții, care și-au mutat copilul în grupa mea sau care și-au retras copilul după ce am plecat. Aceștia au respectat decizia mea de a nu continua într-o companie unde educatorii sunt pe ultimul loc, iar condițiile de muncă nu sunt ceea ce par. M-am simțit respectată și apreciată de părinți și de colegi, dar și de șefi, care mă consideră o persoană puternică, creativă și plină de inițiativă.

Câtă libertate are un educator?

Un educator în Australia face de toate: observă copiii, fotografiază, documentează și planifică activitățile, este certificat în prim ajutor și managementul astmului și șocurilor anafilactice (certificare ce se repetă anual), pune masa, strânge masa, spală vasele, mătură și spală pe jos, curăță băile, pune copiii la somn și se asigură că adorm, pregătește sticle de lapte praf, schimbă pampers, stă de vorba cu părinții, spală rufe, merge la ședințe, organizează evenimente, își înlocuiește colegii în alte grupe, participă la cursuri de dezvoltare profesională etc.

Teoretic, un educator principal decide cum își organizează clasa, curriculumul, copiii și educatorii din subordine. Orele de planificare sunt stabilite de management și variază de la o oră la 5 ore pe săptămână. Toți educatorii principali lucrează de acasă, după ore și în weekend, fiindcă nu există timp suficient în orele de program.

Din nou, în funcție de centru și filosofia pe care o adoptă, educatorul are mai puțină sau mai multă libertate. În niciun centru copiii nu au voie să coloreze într-o carte de colorat, se consideră că acest lucru nu încurajează creativitatea.  Într-un centru bazat pe filosofia Reggio Emilia, educatorul nu poate lua mâna unui copil să îl ajute să deseneze sau să picteze, nu îi poate oferi unui copil forme (de copac, de casă, geometrice), nu poate lua mâna sau piciorul unui copil să îl ajute să facă o amprentă.

Îmi povestești despre activitățile în aer liber ale copiilor? Dar despre somnul lor afară?

Aici, orice activitate se poate desfășura în aer liber și copiii aleg dacă vor să-și petreacă timpul afară sau înăuntru. Afară, spațiul de joacă se amenajează pe diferite categorii: construcții pe jos sau pe mese; joacă cu apă sau în bălți, joacă în nisip și noroi, grădinițe unde se cultivă legume, flori și ierburi împreună cu copiii, locuri unde copiii pot citi (de obicei sub copaci sau într-un cort); echipamente de urcat, tobogane, leagănele nu sunt deloc populare; bucătării unde copiii se prefac că gătesc. Copiii trebuie să iasă zilnic afară chiar dacă e frig sau prea cald; totuși, copiii nu au voie afară când temperatura este peste 30 de grade și radiațiile ultraviolete peste nivelul 8. Educatorii trebuie să aplice copiilor protecție antisolară de două ori pe zi, iar copiii trebuie să poarte pălării de soare când sunt afară. Copiii mănâncă deseori afară, în special morning tea și afternoon tea.

Copiii pot dormi afară vara și unele grădinițe practică asta. Am luat inițiativa asta în ultima grădiniță unde am lucrat și pot spune că a fost o experiență plăcută; copiii adorm mai ușor și dorm mai bine, chiar dacă nu e întuneric și mai ales fără aer condiționat.

Lucrarea unui copil în vârstă de doi ani

Cum sunt hrăniți copiii la grădiniță, Mihaela? Ce fel de preparate culinare primesc?

Copiii sunt hrăniți sănătos și variat, din nou, în funcție de centru și buget. Copiii pot fi hrăniți de 3-5 ori pe zi cu mâncare care se gătește în centrul respectiv de un bucătar calificat sau comandată la restaurant (în cazul unei grădinițe particulare unde nu au îndeplinit condițiile de a găti în bucătăria lor mică) sau copiii vin cu pachet de acasă. Restricțiile, din cauza alergiilor, sunt nucile; nu am întâlnit nicio grădiniță unde copiii sau personalul pot consuma nuci, aici mă refer la și la alune de pădure, fistic, migdale, caju, toate varietățile de nuci.

Ah, și la masă se vorbește. A sta la masă este un prilej de a sta de vorbă, ca și în familie. Educatorii îi învață pe copii ce mănâncă, de unde vine mâncarea, despre animale, fructe și legume, despre alte țări, ustensile etc.

Meniul copiilor variază în funcție de sezon, de bugetul grădiniței, de restricțiile medicale sau preferințele religioase ale părinților. De asemenea, sunt părinți care optează pentru o dietă fără gluten, fără lactoză sau vegetariană, chiar dacă copilul nu are o recomandare medicală. Într-o singură grupă, poți întâlni copii care nu au voie lapte, ouă, diferite fructe sau sare, zahăr. Mâncarea acestor copii se servește direct în farfurii/castronele cu numele fiecărui copil pe ea.

  • Micul dejun (7-7:30) – copiii pot alege lapte și Weet-Bix (o variantă de cereale – bogate în fibre și cu mai puțin zahăr) sau pâine prăjită cu Vegemite (un produs australian pe bază de drojdie și bogat în B-uri).
  • Morning tea (9-9:30) – fructe proaspete, variate, în funcție de sezon, brânzeturi, fructe uscate, iaurt sau lapte la alegere.
  • Prânz (11:30) – felul principal: pizza, paste variate, mâncare indiană și asiatică; se mănâncă zilnic paste, orez sau quinoa, paste, piure, supe-cremă, salată verde cu roșii și castraveți. Desert: fructe proaspete sau iaurt.
  • Afternoon tea (15:00-15:30) – legume proaspete, fructe proaspete, fructe uscate, crackers, brânzeturi, checuri, iaurt și lapte la alegere.
  • Late snack (17:30) –  crackers, inclusiv din orez, fructe proaspete.

Educatorii pot găti împreună cu copiii; eu am făcut cu ei biscuiți, înghețată din fructe, brioșe, salam de biscuiți, kebab din fructe.

Copiii de toate vârstele aleg ce mănâncă și cât mănâncă din farfurie. Nu avem voie să hrănim copiii cu lingurița decât dacă au sub un an, în special 3-6 luni. Educatorii înregistrează pe hârtie sau pe o aplicație pe tabletă/calculator dacă copilul a mâncat și cât anume.

Sunt încurajați încă de mici în ce privește talentele lor, aptitudinile lor?

Da, copiii sunt încurajați zilnic să picteze, să cânte, să se cațere, să se joace în bucătărie sau să citească. Educația lor se bazează pe observarea talentelor și aptitudinilor lor și pe dezvoltarea acestora. Activitățile sunt schimbate săptămânal în funcție de interesul lor; dacă ceva îi interesează mai mult pot continua, dacă nu, se introduc elemente noi. Foarte multe centre au timp alocat săptămânal cu un profesor de muzică, de sport, yoga sau artă.

Sunt tratați copiii ca niște individualități, sunt respectați?

Da, copiii sunt tratați că indivizi unici și sunt respectați, indiferent de mediul familial, social, religios sau cultural din care provin și indiferent de dezvoltarea lor fizică sau intelectuală.

Ce crezi că am putea noi, românii, să împrumutăm cu succes din sistemul educațional australian?

Cred că românii ar putea lăsa copiii să ia decizii mai multe, să fie independenți, să se joace mai mult în aer liber, indiferent de vreme și anotimp, să folosească materiale naturale și reciclate pe lângă jucăriile uzuale, să învețe mai multe lucruri practice, să gătească cu copiii, să le citească de la naștere și nu doar la culcare, să le dea opțiuni, nu comenzi, să nu îi pedepsească. Copiii ar putea merge la școală la 6 ani, nu la 8, cred că un copil pierde enorm începând școala atât de târziu.

Dar ei ce-ar putea prelua de la noi, tot cu succes? 

Sunt plecată de 15 ani din România, nu știu exact cum este educația preșcolară acolo. În România, fiul meu a mers la două grădinițe particulare în limba engleză, care au fost extraordinare. Făcea engleză zilnic, șah, italiană, calculatoare, dar nu ieșeau afară mai deloc. În Australia, educatorii ar trebui să fie educatori, să acorde mai mult timp copiilor, nu hârtiilor și altor îndatoriri care nu țin de calificarea lor.

Rareș, fiul tău, acum student, a trecut prin toate etapele educaționale. Și în Noua Zeelandă, și în Australia. Ce-mi poți spune despre învățământul de toate gradele din acea parte a lumii?

Rareș a intrat la 7 ani și jumătate direct în anul 3 în Noua Zeelandă. Acolo, copiii încep școala la 5 ani; am avut o întâlnire cu directoarea, l-a observat, el deja vorbea engleză, a început școala chiar în mijlocul anului. În Noua Zeelandă, ca și în Australia, copiii încep școala în luna în care s-au născut. Anul școlar începe în februarie și se termină în decembrie. Cum noi am ajuns în Auckland în iunie, el a început școala în iulie. Apoi, după jumătate de an, a intrat în anul 4.

Școlile sunt clasificate după decili, de la 1 la 10. Cu cât școala este mai bună, cu atât decilii sunt mai mari. Decilii măsoară situația socio-economică a zonei în care se află școală. Donațiile pentru școală sunt bine-venite, dar școala este gratuită.

Copiii trebuie să fie înscriși doar în zona unde locuiesc, de unde aparțin. Dacă vrei copilul la o școală mai bună, trebuie să te muți.

Toate școlile au uniformă proprie; uniformă de vară și de iarnă, începând de la șosete, pantofi, cămăși, pulovere, jachete, pălării și inclusiv costumul de sport și șosetele de sport. La începutul anului o uniformă completă costă 1.000 de dolari neozeelandezi (NZD). Au însă și uniforme second-hand pentru părinții care nu își permit uniforme noi.

Rechizitele sunt foarte ieftine, până în liceu, când au manuale obligatorii, iar calculatorul foarte sofisticat pentru matematică costă 100 de NZD.

Ședințele durează doar 5-10 minute și fiecare părinte intră la ora stabilită în prealabil. În liceu, se desfășoară pe mai multe zile, iar părinții merg de la un profesor la altul, împreună cu copilul sau fără. Totul este confidențial, nu se fac copiii sau părinții de râs în fața tuturor. Oricum, profesorii au întotdeauna ceva bun de spus despre copil, indiferent de subiect.

Școala primară se face acolo până în anul 6. Nu se dau note, ci doar calificative și se scriu multe observații. Copiii se împart pe grupe în clasă, în funcție de nivelul lor, și lucrează la nivele diferite. Dacă un copil progresează, poate ajunge în grupa care lucrează la un nivel mai ridicat; dacă nu face față în grupa lui, se poate duce la un nivel mai jos. În acest fel, copiii nu sunt forțați să lucreze la același nivel fiindcă nu vei avea niciodată o clasă unde copiii sunt la același nivel. Nu au premii și coronițe, în schimb toți sunt încurajați și lăudați pentru cel mai mic efort. Copiii nu au manuale, sunt opționale, și nu au teme pentru acasă zilnic, doar o pagină pe săptămână. În pauze, pot ieși afară sau se pot juca cu lego și jucării în clasă. Ah, era să uit: Rareș a făcut în școala primară limba maori.

Orele se țin între 9:15. și 15:15, cu două pauze numite intervale, prima de 20 minute și pauza de prânz, de 40 de minute, când copiii ies afară să mănânce și să se joace; nu au voie în clasă nici dacă plouă. Mesele și băncile sunt acoperite. După ore, copiii pot rămâne în after care, fiindcă nu au voie să fie lăsăți singuri sau neînsoțiți până la 14 ani.

Școala intermediară este pentru anul 7 și 8 și în acești ani au profesori pentru fiecare obiect. Foarte similară cu școala primară ca timp, pauze, calificative. Manuale, opționale pentru copii, dar profesorii au manuale pe care le folosesc în clasă. În acești ani făceau cam 8 obiecte la școală, cu matematică, engleză și știință obligatorii. În acești ani, copiii fac educație socială, sexuală și învață despre sănătate și nutriție.

Liceul în Australia este de 4 ani. În Noua Zeelandă, liceul este de 4 ani dacă elevii nu vor să meargă la universitate sau mai fac un an cei ce vor să meargă direct la facultate. Începând din anul 11, elevii au de scris lucrări individuale și în grup și dau examene în care adună puncte pentru intrarea la universitate. Anul 13 este fără uniformă.

Începând din anul 9 de liceu, elevii primesc un ghid cum să-și aleagă subiectele în funcție de ce le place, să îi poată ajuta în viitor. Dacă vor să facă medicină își aleg toate clasele de știință, biologie, anatomie, chimie și tot așa. În ultimii 2-3 ani, nu au mai mult de 5 obiecte, engleza și matematica fiind obligatorii. Cu toate astea nu aș putea spune că liceul este foarte ușor, materia lor e foarte complexă. La matematică se folosește calculatorul, nu mintea. Nu se învață pe de rost ca în România, ci se pune foarte multă bază pe practică, dezbateri, discursuri.

Rareș a terminat liceul în Nouă Zeelandă, apoi a avut un gap year (este un an, sau mai mulți, când elevii decid să călătorească sau să muncească, nu să între direct la facultate). În acest timp ne-am mutat în Australia. După un an de pauză, cu punctajul din liceu, Rareș s-a înscris la 4 facultăți de paramedicină în două state australiene. La înscriere, studenții aleg ordinea facultăților. De exemplu, Rareș a pus Monash University ca primă opțiune. A fost acceptat în toate cele 4 universități, dar a mers la prima bineînțeles.

Toate facultățile australiene sunt de stat și sunt cu taxe. Studenții pot opta pentru împrumut de studii fără dobândă în Nouă Zeelandă și cu dobândă în Australia.

Din cauza faptului că noi avem cetățenie neozeelandeză, Rareș nu are dreptul la împrumut, dar are taxa redusă fiindcă aparținem de țările din Commonwealth. Facultățile durează în general 3 ani full-time sau se pot prelungi până la 8 ani, part time. Taxa la facultatea de medicină este în jur de 9.000 de AUD pe an. Manualele și instrumentele medicale sunt plătite de studenți. Dacă un student pică un examen, este nevoit să repete întregul curs.

Practica în facultatea de medicină începe din primul an, cu câte 10-12 ore pe zi pe ambulanță și în spitale, în diferite departamente, terapie intensivă, săli de naștere, camere de urgență; urban și rural. De asemenea, studenții trebuie să facă muncă voluntară în comunitate, dar nu în legătură cu medicina.

Ce ai schimba tu în sistemul educațional preșcolar din Australia?

Aș schimba trei lucruri:

  1. Cei ce lucrează cu copii de vârstă preșcolară să aibă studii universitare de 3 ani, la fel ca în Noua Zeelandă sau Suedia. Acestea din urmă sunt țări mici, cu aproximativ 5 milioane și aproximativ 10 milioane de locuitori, dar Australia are 24 de milioane de locuitori. Australia își dorește de câțiva ani să dea o lege unde toți educatorii să fie calificați – nivelul Diploma, dar se pare că nu e posibil încă.
  2. Să se investească mai mult în grădinițele publice și să devină mai accesibile pentru părinți.
  3. Să elimine toate îndatoririle suplimentare ale educatorilor și să introducă personal auxiliar.

Te bucură, te împlinește lucrul cu copiii? Ce înveți tu de la copii? Cum te-a modelat pe tine traiul în acea societate?

Mă bucură lucrul cu copiii, indiferent de vârsta lor. Cel mai mult îmi place să lucrez cu copii între 3 și 5 ani, care mă provoacă zilnic cu întrebările lor. Am învățat de la copii că ei sunt perfect capabili, încă de la naștere, să facă alegeri care sunt pentru binele lor. Am învățat că ei învață prin imitație; dacă un copil nu te ascultă este pentru că tu nu-l asculți pe el; un copil învață ce face un părinte, nu ce spune un părinte.

În cei 15 ani de când trăiesc în Oceania, pot spune că am învățat enorm, mai ales în Noua Zeelandă; am învățat un alt mod de viață, am învățat și practicat câteva meserii, am devenit independentă, am învățat să gătesc mai sănătos și mai rapid, am devenit mai open-minded, am învățat să accept toți oamenii din jurul meu, indiferent de rasă, religie etc., și mai ales mi-am făcut prieteni foarte buni, care au devenit ca o familie. Iubesc Nouă Zeelandă și Australia pentru multiculturalitatea lor.

      

Interviu de Ana Barton

Fotografii: arhiva Mihaelei Maltby