Mesajul unui profesor îndrăgostit cu adevărat de meseria lui

Septembrie, un nou început

Întotdeauna am considerat că școala e a doua mea casă.

Am avut, încă din prima mea zi la catedră, sentimentul incredibil că aparțin acestui loc, că mă identific cu el, că, pur și simplu, nu pot fi nicăieri în altă parte. Aștept fiecare septembrie cu emoție. Cu încântare. Ca pe un nou început. Ca pe o șansă pe care destinul mi-o oferă, cu generozitate, an de an, de a fi  omul de la care copiii să învețe ceva. Școala e un fel de fântână a tinereții și vieții fără de moarte. Pentru că  tot ceea ce ești, ceea ce simți și ceea ce-ți dorești de la existență vei regăsi, dacă reușești să le înveți limba, în copiii din fața ta.

Nu am știut niciodată să mă integrez foarte bine într-un sistem.

M-am străduit dar instinctul și nevoia de a face cum mă taie capul mi-au luat-o întotdeauna înainte. Poate fără să-mi dau foarte bine seama, le-am transmis asta și copiilor. Las’ că poate e mai bine așa. Viața nu lucrează numai în sisteme și proceduri prestabilite. Viața știe să te ia prin surprindere mai mult decât îți imaginezi. Oricât de bine mi-aș fi planificat acțiunile, întotdeauna am văzut ceva în ochii elevilor mei, care m-a făcut să schimb  direcția.

În România, școala nu începe niciodată cu toate lucrurile puse la punct.

E adevărat, mi-aș dori să se poată și asta  la un moment dat. Dar atunci când mi-am dat seama că ne folosim de lipsurile sau erorile școlii ca de o scuză pentru a nu ne pune tot sufletul în fața copiilor, am renunțat la a mă mai plânge. Mi-am dat seama că nu trebuie să aștept soluții miraculoase de undeva și că sunt capabil să rezolv singur o grămadă de lucruri. De fapt, e mai bine așa. Profesorul trebuie să știe el cum să învețe mai întâi, cum să găsească soluții, cum să înfrunte greutățile. Ca, mai apoi, să-i învețe pe alții.

Cred într-o școală racordată la viața de zi cu zi.

Am convingerea că trebuie să găsim nu doar răspunsuri pentru realitatea imediată ci și remediile, pe care societatea uneori nu le vede. Profesorii ar trebui să fie mai prezenți în Cetate. În mijlocul dilemelor, momentelor de cumpănă, a blocajelor cu care se confruntă semenii lor. Ar trebui să coborâm din turnul de fildeș în care cunoașterea are doar un efect narcisistic și egocentrist. Valorile comunității din care facem parte sunt de neconceput în afara educației.

Aștept cu drag acest nou început de școală.

Aștept să-mi iau doza de optimism și entuziasm de la copiii care ne vor trece pragul. Sper să reușim, eu și colegii mei, să fim nu doar surse de informație  ci și de inspirație. Îmi doresc să reușim să fim modele pentru ei și să transformăm sala de clasă într-un spațiu al cunoașterii, în care singurele granițe să fie cele ale imaginației lor. Vreau să-i ajutăm să învețe să zboare. Să aibă încredere în aripile lor. În puterea lor de a construi un viitor mai bun.

Pentru ei.

Pentru noi toți.