Mentoratul didactic
18 Aprilie 2021, 20:19
de Marcel Bartic, profesor de istorie mentoratul didactic
Înainte de a pleca spre Troia, ne spune Homer, Odiseu l-a lăsat pe fiul său în grija unui servitor credincios pe nume Mentor. Acesta i-a devenit tânărului Telemah, în anii în care faimosul războinic din Itaca lupta în fața zidurilor troiene, prieten, profesor și sfătuitor. Numele lui a devenit, cu timpul, sinonim pentru îndrumător, călăuză și sursă de inspirație. Termenul de mentor are o semnificație care, cred eu, le depășește cu mult pe cele pe care le oferă tradiționala definiție a profesorului. Este un concept care invocă un statut aparte al celui care joacă acest rol. Nu doar ca oferă din experiența și cunoștințele lui dar, totodată, reprezintă un model de urmat. Un exemplu care concentrează toate calitățile pe care învățăcelul și le-ar dori să le aibă.
Imaginați-vă numai ce efecte ar avea asupra actului educațional înțelegerea și asumarea noțiunii de mentorat. Cât de profund ar putea schimba paradigma relațiilor elev-profesor și cât de mult am putea extinde motivația pentru învățare.
Dar ne ducem prea departe cu gândul iar rândurile de față au ambiții ceva mai modeste. Să aruncăm o răpede privire la ce avem în prezent. Mentoratul este un concept care a fost folosit tot mai mult în ultimii ani pentru a descrie o formă de îndrumare pentru profesorii debutanți. Nu este încă, să recunoaștem, o realitate în școală românească. Nu că nu s-ar fi scris despre asta. Există studii, cercetări, exemple de bună practică. Ba chiar avem și prin scriptele legislative niscaiva coordonate ale activității de mentorat. Am spune deci că sunt toate condițiile propice aplicării ei cu succes.
Și atunci de ce nu funcționează încă prin școlile noastre?
Am putea începe cu faptul că mentorii nu sunt plătiți. Da, sună frumos, mentoratul e prevăzut prin tot felul de metodologii și proceduri, dar dacă nu e remunerat nu se întâmplă. Știu, pare meschin, adicătelea dumneata vrei să fii model și sursă de inspirație pe bani? Ar trebui ca lucrurile astea să se întâmple de la sine, relațiile de prin cancelarie să ilustreze schimburi de bune practici și de experiență, într-o frumoasă completare a actului didactic care are loc în sala de clasă. Sigur că da. Dar asta presupune timp, energie și resurse alocate mentoratului iar prima fază, cea a entuziasmului, nu ține mult și, în orice caz nu este ceva structurat pe niște obiective și termene clare. Să mă iertați, sunt realist. N-am nici o îndoială că prin școlile noastre sunt oameni, nu puțini, care sunt alături de mai tinerii lor colegi, cu un sfat bun, o observație pe ici, pe colo, poate chiar cu exemple de bună practică. Dar la nivel de sistem de învățământ trebuie găsită o formă de recompensare. E și o formă de asumare pana la urmă. Activitatea de mentorat e o treabă foarte serioasă care ar rezolva multe dintre problemele pe care le au profesorii începători. Iei niște bani, îți și asumi că un anumit număr de ore, vreme de un, doi, sau cât o fi nevoie, faci asistențe la clasă, te uiți pe proiectele lui de lecție, ai întâlniri săptămânale cu ucenicul, până-l facem pe tânărul debutant profesor adevărat.
Un alt motiv pentru care mentoratul încă nu se întâmplă prin cancelariile noastre ține de mentalitatea multora dintre noi de a nu împărtăși celorlalți ceea ce știm. Nu există, hai sa fim cinstiți, ideea de muncă în echipă prin școlile noastre. Fiecare pentru el, strălucim individual și ținem secretele meseriei doar pentru noi, ca să fim noi cei mai buni, pe primul loc, să luăm coroniță. Normal, și noi, profesorii, suntem tot produsul școlii românesti, nu? De asta încă nu funcționează mentoratul la noi. Nu avem încă o cultură a schimbului de experiență. Nu avem exercițiul transparenței în ceea ce facem cu copiii. Până și sălile noastre de clasă seamănă cu niște celule bine zăvorâte, din care nu se aude uneori decât sunetul cretei pe tablă.
Cultul perfecțiunii, iată un alt motiv. Noi suntem toți excepționali, se știe, n-am greșit niciodată. Nouă ne-au ieșit toate lecțiile minunat, la noi la clasă e liniște și disciplină iar Georgică, ăla care deranjează toate orele, la noi la clasă e sfânt. Nu se poate atitudine mai toxică pentru formarea unui debutant. Pentru că în felul ăsta, nu va avea nici un reper serios în felul în care își face lecțiile. Pentru el e important să vadă că au mai greșit și alții înaintea lui, uite așa se rezolvă problema, stai liniștit, am trecut și eu prin asta, am comis-o și mai grav. Abia atunci va ști de-adevăratelea cum să-și reevalueze unele strategii folosite la clasă.
Da, stați puțin, că ne-a luat pesimismul pe dinainte și nu e cazul. Să ne gândim totuși că vorbim despre un concept pe care îl avem la îndemână. Sigur, ar fi minunat ca Ministerul să investească în genul ăsta de relații intre profesori. Dar nici nu putem spune că nu se poate face. Ai un coleg mai tânăr? Gândește-te că și tu ai fost în locul lui. Că ai experimentat, poate, aceleași temeri, aceeași nesiguranță prin care trece și el. Lasă-l să-ți mai între la ore din când în când. Spune-i de la început că nu e totul perfect dar dacă vede vreo metodă pe care-o poate aplica și el, să o facă liniștit. Când mai ai câte o fereastră, propune-i să te lase să-l vezi și tu la câteva ore. Oferă-i feedback. Amical, colegial dar onest. Îi faci un bine. Interasistențele sunt cea mai bună formare profesională. Așa se fură meseria.
Astea sunt lucruri pe care le avem aici, la îndemână, lângă noi. Nu mai trebuie sa dea ministrul nici o directivă. Nici o metodologie. E un lucru pe care îl facem, până la urmă, instinctual. Și, poate, na, că iar visez cu ochii deschiși, om învăța cu toții câte lucruri am putea face și singuri, fără să mai așteptăm ordine de ministru, note oficiale sau informări de la inspectorat. Pentru că, nu-i așa, sharing is caring.
