Închide
Mentoratul didactic
de Petruț Rizea, profesor pentru învățământul primar, psiholog
‘Știm deja cum sistemului din învățământul românesc i s-au adus multe reproșuri din partea elevilor, părinților și profesorilor. Dacă ar fi să adunăm toate adjectivele folosite în descrierea lui, cred că am putea să scriem lejer un mic dicționar. Aș începe să înșir toate nemulțumirile pe care eu le am cu privire la acesta, dar am schimba tematica articolului și nici timp suficient nu am avea să atingem în întregime toate lucrurile care nu merg și care îl țin în loc.
Printre toate bubele sale, performanțele scăzute ale elevilor, lipsa de motivație a profesorilor, resursa tehnologică săracă, accesul îngreunat sau chiar inexistent la educație în mediile defavorizate, investițiile guvernamentale reduse (doar 3,2 % din PIB în prezent), există una care, la fel ca toate celelalte, întârzie să se cicatrizeze – lipsa sprijinului acordat debutanților și a unui program de mentorat care să îi ajute să se adapteze cu succes provocărilor pe care le implică profesia dincolo de teorie, la care toți pare că ne pricepem perfect.
Ca în orice domeniu, întâlnim atât începători, cât și ’’titani’’ ai profesiei care se presupune că ar trebui să posede cunoștințele, competențele și deprinderile necesare și să le aplice fără prea mult efort. În învățământ, profesorii debutanți se lovesc des de ambiguitatea rolului pe care îl au de îndeplinit și de refuzul acestor ’’titani’’ de a le oferi ajutor, discrepanța dintre mediul așezat, școlăresc, teoretic din facultate și realitatea profesională fiind mare. Ei întâmpină dificultăți care țin de zona legistlativă și birocratică, ele fiind și printre cele mai întâlnite motive de stres și incertitudine la debutanți.
E adevărat că totul se petrece destul de repede, iar tânărul profesor se trezește în mijlocul unei cancelarii pline de colegi mai mult sau mai puțin înțelegători, în fața unui colectiv de părinți cu nevoi și pretenții nealiniate încă stilului său didactic și înconjurat de copii pe care trebuie să îi ajute și să îi educe cât mai bine, ei fiind resursa față de care să își manifeste, în cel mai înalt grad, responsabilitatea.
Existența unui program de mentorat pentru debutanții din învățământul românesc nu este un moft, ci o necesitate, dacă ne uităm la numărul de dascăli care suferă de epuizare, anxietate față de locul de muncă și burnout. Este clar că într-un sistem plin de hiatusuri, diferența dintre cum sunt pregătiți în universități viitorii profesori și cerințele din școli este enormă, iar adaptarea necesită mult timp și ajutor din partea colegilor, dublate și de susținerea conducerii.
Mentoratul didactic este obligatoriu în douăzeci și opt de sisteme educaționale din lume și este recomandat în alte cinci, dar am să mă opresc și asupra proiectelor pilot de la noi, niște epave cu miros politic, din punctul meu de vedere, construite fără strategii clare de aplicare și fără obiective rezonabile care să țină cont de mai multe aspecte ale sistemului de învățământ românesc, fiind inevitabil sortite eșecului.
Ce trebuie să înțelegem este că, deși debutanții au resurse și sunt dispuși să muncească, sunt puțini tineri care astăzi își fac curaj să meargă la Concursul de Titularizare și să dea tot ce au mai bun pentru un sistem care, în aparență, le promite multe, dar care le aplică o palmă rece peste obraz cu primul pas făcut în profesie. Au nevoie de îndrumare, de disponibilitate și de răbdare, au nevoie să le fie respectată integritatea profesională, chiar dacă au multe de învățat.
Până când statul se va decide să creeze un program eficient și realist prin care să le vină în ajutor, să fim alături de ei noi, cei cu mai multă experiență, să îi sprijinim și să le fim în mod benevol îndrumători la începutul unui demers profesional dificil și plin de probleme de care suntem și noi căliți.”
