Medic sau avocat. Bucătar, nu

de Ana Barton

Când își fac proiecții legate de copiii lor, părinții îi văd practicând profesii care presupun un parcurs universitar și postuniversitar în prealabil.

Și așa lumea noastră ar fi o lume de avocați, medici, profesori, manageri. Dar nu este. Și nu este pentru că, întâi, oamenii țin la alegerile lor și luptă să practice profesia care le place, în ciuda recomandărilor (mai mult sau mai puțin insistente) părinților. Apoi, pentru că unii nu știu ce vor și pentru că sunt împinși de familie să facă ceva ce nu le place și se pierd pe drumul ăsta, uită pur și simplu ce le-a plăcut, nu mai caută ce le-ar plăcea fiindcă se iau cu responsabilitățile, cu viața. Sigur, sunt și oameni cărora li se întâmplă lucruri atât de rele, încât li se dau viețile peste cap și nu-și mai pot urma calea profesională la care au visat. Sau ajung s-o urmeze în plină maturitate fiindcă prima tinerețe le-a fost mult prea grea, într-un fel sau în altul.

Am întâlnit trei avocați care au lăsat cabinetele și baroul și au început un drum profesional nou după ce împliniseră treizeci de ani. Două femei și un bărbat. Doamnele au făcut școli de machiaj și acum sunt machioze profesioniste, una dintre ele fiind specializată pe machiaj de spectacol, colaborează cu câteva teatre. Domnul a plecat să cutreiere lumea, s-a întors și s-a înscris la Academia de Artă din Berlin, a absolvit-o la patruzeci de ani, iar acum are proiecte fotografice în diverse țări ale lumii. Toți trei au fost insistent îndemnați de familii să facă Dreptul, ba chiar unul dintre ei a urmat în acest fel tradiția familiei.

Pentru că în școala românească aptitudinile, talentele omului nu prea contează, copiii nu află la ce sunt ei cei mai buni, nu sunt încurajați să se cunoască și să afle astfel care le sunt propensiunile. E normalul anormalului în aceste condiții ca ei să nu știe încotro s-o apuce din punct de vedere profesional.

Cum normal este să vrea să fie actori, muzicieni, dansatori, chiar dacă sunt amenințați de familie că „vor muri de foame“, cu profesiile astea, sau bucătari, frizeri, antrenori de fitness, vânzători, patiseri, chelneri etc. De ce oare aceste profesii sunt considerate în coada nomenclatorului de meserii atunci când acesta este privit de către părinți? De ce o profesie practicată onest și cu pasiune ar fi inferioară altei profesii, oricare ar fi aceasta?

Îmi amintesc o discuție scurtă cu o tânără manichiuristă: „Doamnă, e cea mai frumoasă meserie din lume, asta am visat să fac de când eram mică. Am un program bun, am timp și de mine, de viața mea. Apoi, nu lucrez decât cu cine îmi place, nu trebuie să suport colegi nesuferiți sau bârfitori. Sau șefi. Clienții mi-i aleg tot eu: dacă nu știi să te porți, nu te primesc. Simplu.“

Ana Barton