Mama m-a învățat să dăruiesc. Nu mi-a zis niciodată să o fac, doar mi-a arătat dintotdeauna cum
04 Aprilie 2022, 21:01
de Oana D. Botezatu, jurnalistă, fondatoare Cup&Candle
Și mâncare de fasole boabe dacă făcea, că era zi de post, tot umplea un castron și-l dădea cuiva, de prânz sau de cină. Să mănânce și să se bucure.
De Paști, de Crăciun, dar și în oricare altă zi, mama făcea și face același lucru de când o știu eu pe lume: împarte.
La mine la țară, se spune că dai de pomană un blid de mâncare, iar oamenii care primesc zic „bogdaproste”. La oraș, se zice că dăruiești, iar oamenii zic „mulțumesc”. E bine oricum. În chestiunea asta, după mine, cum se zice e mai puțin important decât actul în sine, nu e problemă de terminologie când împărți binele.
Mama mi-a zis multe la viața ei, dar, mai mult decât mi-a zis, mi-a arătat. Dintre toate, însă, ceea ce simt că s-a lipit de mine mai ceva ca superglue-ul este această bucurie de a dărui. Oricând, fără să aștept răsplată. Am avut teren fertil pentru asta, dintotdeauna, am înțeles când m-am făcut mare.
Toate amintirile mele din copilărie sunt presărate de imagini cu mama dăruind.
Eram de vreo 4-5 ani când stăteam cu lunile la țară, la bunici, și mama venea la mine doar în weekend, când, poate, era liberă de la fabrică. Atunci, tot ce aducea bun (și mai ales Eugenii) era nu doar pentru noi, eu și sora mea mai mare, dar și pentru restul copiilor cu care mă jucam în drum. Când venea, țin minte, mai întâi ne spăla. Cu șampon de urzică și cu săpun de casă, pe toți, de la un capăt la altul. Mama a spălat mulți copii care ne erau ai săi, așa cum i-a și hrănit, i-a și îmbrăcat, le-a luat caiete și creioane pentru școală, le-a cântat, le-a spus poezii. Când eram în școala generală, în fiecare duminică, venea la noi o fetiță de la căminul de copii din oraș. Nu știu cum ajunsese mama să știe de ea, dar știu că fata asta orfană – Nicoleta o chema, fix ca pe sora mea mai mare – venea la noi în casă și era spălată, hrănită, îmbrăcată, mângâiată. La un moment dat, ne-a furat ceva din casă și de atunci nu a mai venit, dar niciodată nu a zis mama că-i pare rău că i-a făcut un bine, pentru câtva timp din viața ei.
Când eram în liceu, ai mei s-au mutat la țară, iar noi am rămas la oraș, la școală. În weekend, mergeam la casa de la țară și mereu îl vedeam în ograda noastră pe Moș Andrei. Moș Andrei era o rudă îndepărtată. Un om sărac și chinuit de viață și de vicii, dar muncitor și blând. De când s-au mutat pe uliță cu el și până când a murit, în urmă cu câțiva ani, Moș Andrei a fost hrănit de mama și de tata. De unde mâncam noi, mânca și el. Câteva felii din tava noastră cu plăcinte ajungeau mereu la el. Cozonacul de Paști îl împărțeam cu el. Cafeaua la ibric era mereu și pentru el. Tot ce era pe masa noastră era și pentru el. Ba chiar și apă caldă, de spălat, de la boiler, îi dădea mama, cu găleata, iarna, ca să nu se mai chinuie să o încălzească pe plită. Cămăși și costume și pantofi de la tata l-au îmbrăcat pe Moș Andrei până în ultimele lui zile pe acest pământ.
Mult timp nu am înțeles de ce făcea mama asta; de ce dădea și tot dădea și nu aștepta niciodată nimic la schimb (dădea și dă și acum cu inima plină și cu o seninătate ce te face să te întrebi ce secret știe ea și noi nu). Nu am înțeles, dar nici nu am întrebat-o niciodată.
Când m-am făcut om mare, inevitabil am început să fac același lucru. Fără să despic firul în patru prea mult, am început să dăruiesc și eu, ca mama, curioasă, poate, să văd ce mi se întâmplă dacă fac asta. De fiecare dată, simțeam că trec prin mine o bucurie imensă și o mare lumină. Și atunci am înțeles: să faci bine îți face bine. Văzusem asta atâția ani, nu mi-a fost greu nici să fac la fel, nici să înțeleg din prima. Să întind o pâine caldă și un blid de mâncare, o haină sau un mănunchi de banane, chiar dacă stau într-un oraș mare și aglomerat, nu mi s-a părut niciodată peste mână. Mereu am găsit când, cum și cui.
Mama m-a învățat să dăruiesc. Nu mi-a zis niciodată să o fac, nu a folosit vorbe pentru a sădi în mine asta, doar mi-a arătat dintotdeauna cum.
Posibil ca ea să fie dintrei cei care chiar cred cu toată ființa lor că „dar din dar se face Rai”. Și acum, privind la mine, îmi dau seama că e posibil că și eu să fiu la fel.
dr fiterman
Produsele dezvoltate de specialiștii noștri se bucură de experiența farmaceutică acumulată în 25 de ani. Formulele produselor noastre se bazează pe ingrediente atent studiate pentru a răspunde nevoilor pielii indiferent de vârstă.
