Închide
de Alesia Rădulescu, consilier primar/gimnaziu, Little London International Academy
La școală, obiectul meu preferat este o ușă. De fapt, două uși. De fapt, ar putea fi atâtea uși câte aventuri mă așteaptă într-o singură zi. Există un motiv pentru care acest obiect care nu se bucură de popularitatea soneriei ce vestește pauza sau a filtrului de cafea – adevăratul mediator dintre profesori și provocările dimineții – ocupă locul 1 în topul preferințelor mele.
În general, o ușă separă două spații și, deocamdată, constat că își îndeplinește sarcina cu multă responsabilitate. Totuși, ceea ce e cu adevărat spectaculos este momentul în care această bucată de lemn își pierde proprietățile de barieră și capătă altă semnificație.
Pentru mine, ușa cabinetului este un ucenic. Stă închisă atunci când am nevoie de un spațiu sigur, de sprijin, pentru copii, părinți sau profesori și atunci când îmi doresc să îmi ascult atentă gândurile. O ușă închisă este motivul pentru care am certitudinea că cei mici sunt respectuoși, empatici și atenți cu cei din jurul lor, dovada fiind cele câteva bătăi urmate de ,,Miss, putem intra?” (fără excepție). Cu alte ocazii, devine sursa unor suspiciuni – cum ar fi clipele în care este deschisă. Iar eu stau în cabinet cu ușa DESCHISĂ? Atunci se nasc reacțiile mele preferate: privirile, cuvintele șoptite, pașii care își pierd direcția. Agitația copiilor și bătălia care se duce în mintea lor este ușor de observat. Ce reprezintă o ușa deschisă pentru ei? E un test sau o invitație? Câte limite redefinim atunci când înlăturăm singura reprezentare în plan real a cuvântului ,,nu”?
Nu aș putea continua prezenta expunere fără să amintesc de o altă ușă dragă mie și anume, cea a clasei. A fiecărei clase în care am șansa să intru. Nimic nu este mai colorat decât curcubeul de emoții care mă încearcă în momentul în care intru în clasă și închid ușa în urma mea. Este limpede că simpla acționare a clanței nu reprezintă un punct de cotitură al zilelor mele de lucru, însă numărul de evenimente ce pot avea loc în cele 45 de minute ale unei ore, toate adunate în spatele ușii închise, poate fi copleșitor. Niciodată nu poți ști ce fel de oră urmează să ai, ce trăiri vor experimenta copiii, ce idei surprinzătoare vor avea, ce reacții vei stârni, cum se vor îmbogăți ei și cum te vei îmbogăți tu, ca profesor.
Ce avem în comun cu acești copii, în fața cărora suntem, poate, deținători ai adevărului suprem? Îmi place să cred că vulnerabilitatea, curiozitatea care ne încearcă în fața necunoscutului, amalgamul de trăiri neexplorate ce zace în noi în fața oricărei provocări. Ce mi-aș dori sa avem în comun cu ei? Dorința de a ține cu toții, din când în când, ușa deschisă.
