„Lasă, eu m-am chinuit, să se chinuie și ei!”

de Gabi Bartic, CEO Brio

Bacalaureatul – cei doi cenți ai mei

N-aș fi scris în vecii vecilor postarea asta dacă n-aș fi citit azi, de foarte dimineață, valurile de miștocăreală și de bullying la adresa celor din Constanța care au propus să se renunțe la BAC, considerat de ei un examen inutil.

Așadar, aici e felul meu de a încerca să aduc (dacă e posibil, deși am dubii mari) ceva claritate pe rostul unui examen (în general, dar în particular al BAC-ului așa cum îl știm noi) la finalul anilor de liceu. Și, dacă asta ar fi posibil, să schimb un pic felul în care țara asta de ipocriți se uită la propunerile unor copii în general și la aceasta în particular.

Așadar: Ipoteza 1. BAC-ul e un examen de finalizare de ciclu. El atestă faptul că ai terminat (cu bine) liceul. FALS. Asta atestă adeverința de absolvire a liceului, independent de un examen. Afară de situația în care (aici sunt, evident, ironică) notele din liceu nu au nicio treabă cu cunoștințele și competențele copilului, caz în care BAC-ul ar avea un sens. Nu mai devreme însă de schimbarea sistemului de notare, evident. Sau notăm corect în liceu, caz în care notele sunt suficiente să arate performanța elevului, sau nu notăm, admitem că habar n-avem să notăm, și-atunci dăm BAC-ul (dar ne și întrebăm ce facem cu restul de materii, cele pe care elevul le-a alergat în liceu, dar care nu sunt evaluate în BAC. Sunt ele inutile? Dacă da, de ce le fac? Dacă nu, de ce nu le evaluăm?).

Ipoteza 2. BAC-ul e un examen de admission, de acces spre o treaptă de învățământ superior. El testează competențe de rang superior, competențe ce îi sunt necesare copilului pentru a putea performa, competent, în învățământul superior. Ipoteza e plauzibilă, mai cu seamă din perspectiva numărului extrem de mic de facultăți care organizează propria admitere, ca atare niște scamatorii cu notele din BAC și alte criterii la fel de simpatice sunt singurele feluri de a ne da seama că acei candidați vor performa cu succes în facultate. Așadar, dacă acesta e rostul BAC-ului, haideți, cu toții, cocoțați pe diplomele de BAC pe care ieri le apăram la baionetă în fața impertinenților de la Constanța, să apărăm acest examen: ne-a testat el gândirea critică, abilitatea de a avea opinii fundamentate științific, abilitatea de a elabora lucrări serioase într-un domeniu sau altul, abilitatea de a formula și duce mai departe raționamente serioase? Sau nu cumva au antrenat în noi exact ce nu vrem să vedem în învățământul superior: reproducerea tâmpă a unor șabloane învățate pe de rost, abilitatea de a ne conforma unor cerințe pe care le învățam în timpul unui dresaj numit pregătire pentru BAC (de cele mai multe ori sub formă de meditații, alteori sub formă de culegeri de comentarii, teste pentru BAC etc?). Da. Există și excepții. Știu și eu vreo 5. Or fi 10% copiii care, scăpați de dresaj, s-au exprimat liber, creativ, în cadrul examenului de BAC. Dar restul? Restul care, de ieri încoace, apără la baionetă un examen depășit din singurul motiv că ei l-au trecut? „Lasă, eu m-am chinuit, să se chinuie și ei” e răzbunarea cinică a celor care, neobișnuiți cu întrebarea „dar dacă?” (sursa multor prilejuri de progres), se ascund în spatele propriei diplome de BAC ca fiind unic atestat al îndreptățirii lor da a opina, agresiv, în fața unei întrebări legitime a unor copii: „La ce e bun examenul ăsta, afară că alimentează un sistem paralel de dresaj numit sistem de meditații și industrie de auxiliare / materiale ajutătoare?”

Suntem, cu toții, membri ai unui cor care spune „nimic nu merge, TOT trebuie să se schimbe”. Și totuși, în față cu orice propunere de schimbare, avem ZERO reflex de a analiza propunerea, de a o descompune și de a vedea dacă e ceva rațional în spatele ei. Ne e mai la îndemână să etichetăm: „loazele nu vor să învețe”, să hăhăim superior pe rețele sociale și să ne întoarcem la starea noastră inițială: strâmbatul din nas la orice.

Sunt absolventă a unei facultăți, a unui program de master și a unor ulterioare cursuri în cadrul cărora am aprofundat aspecte care, într-un moment sau altul al carierei mele profesionale, m-au interesat. Și da, am dat BAC-ul (și l-am și promovat, evident 🙂 ). Mărturisesc sincer că, afară de claritatea în gândire pe care mi-a dat-o învățarea Matematicii (deși nu eram defel talentată la ea, așa cum se făcea în perioada respectivă în liceele de Mate-Fizică), afară de spiritul de frondă pe care mi l-am exersat interpretând mereu cum am vrut eu literatura obligatorie (fronda însă a venit la pachet cu multe zeci sau sute de ore în care, în locul memorării rețetelor cunoscute, mi-am formulat propriile poțiuni și opțiuni), nu știu ce anume din ce am înmagazinat pentru BAC m-a ajutat. Și eu sunt din tribul care spune că nicio cunoștință nu e inutilă. Mi-ar fi plăcut să dau la BAC și ceva Chimie, și ceva Fizică, ceva Geografie și Istorie, ceva Logică și Psihologie. Tuturor le vad rostul, tuturor le-am apărat în conversații ulterioare importanța pentru ceea ce numim, pompos, „intelectual”, termen pe care-l aliniem acum pe nedrept cu absolvirea unei forme de învățământ superior.

Mi-e foarte greu să-mi dau seama daca bullyingul la care au fost supuși acei copii de ieri încoace vine de la oameni care-și spun „intelectuali”. Dar daca da, sunt convinsă că termenul poate fi amendat. Violența pe care și-o permit vajnicii apărători ai propriilor diplome de BAC ar putea fi, ea singură, motiv de schimbare a acestui examen.

Am și PS. Oare obsesia pentru adeverințe și hârtii colorate inutile nu vine și din faptul că, înăuntrul nostru, știm că diplomele pe care le avem nu înseamnă, de fapt, mare lucru? Altfel, am avea mai mare respect pentru tipul de conținut sau competență care merită atestat printr-o hârtie colorată.