La shopping de adeverințe

La shopping de adeverințe

de Gabi Bartic, CEO Brio

E luna mai.
Luna când se adună hârtii, adeverințe, diplome pentru dosare. Un moment extraordinar să vorbim despre ce contează de fapt. Despre ce anume demonstrează că un profesor e merituos. Că e bun. Că își face treaba bine. Din cel mai mic sat până la cel mai tare colegiu centenar.

Acum câțiva ani mi-am cumpărat cu 100 de lei de pe un site 42 de adeverințe și un articol publicat într-o revistă cu ISSN (încă le mai am). Anul ăsta am găsit o conferință internațională online care pentru 79 de lei îți dădea adeverința că ai organizat conferințe internaționale și încă 12 asemenea adeverințe, plus posibilitatea ca pentru 100 de lei să publici într-o carte. N-am cumpărat. Dar am înțeles ceva important: sistemul nu le cere oamenilor lui să fie buni. Le cere să dovedească că sunt buni. Și asta e o diferență uriașă.

Pentru că dovada și realitatea au divorțat de mult. Trăiesc acum în apartamente separate, cu adrese diferite, și nimeni nu pare deranjat.

Un profesor care în 20 de ani a reușit să facă din matematică ceva inteligibil pentru copiii care tremurau la tablă — și n-a publicat niciodată într-o revistă cu ISSN — valorează mai puțin la proba dosarului decât colegul lui care a plătit 179 de lei și a bifat tot. Sistemul nu știe să „citească” ce nu e scris pe hârtie. Și atunci ce facem? Scriem pe hârtie orice, mai cu seamă lucruri care nu există.

Nu e o problemă de oameni răi. E o problemă de sistem prost construit, care premiază adecvarea administrativă și penalizează autenticitatea.

Ce ar trebui să conteze, însă?

Simplu. Ce se întâmplă în clasă. Ce rămâne în copii. Dacă elevii înțeleg. Dacă îndrăznesc să greșească. Dacă profesorul știe să se uite la un copil și să vadă unde e, nu unde ar trebui să fie. Dacă el însuși nu se oprește din învățat. Dacă își ajută colegii și dacă eventual colaborează cu ei. Astea nu se măsoară ușor. Știu. Dar dacă ceva e greu de măsurat nu înseamnă că soluția e să măsurăm cu totul altceva, mai ușor, mai ieftin, mai falsificabil.

Evaluarea performanței profesorilor e un subiect greu, tehnic, serios, cu literatură de specialitate serioasă scrisă deja, cu instrumente validate, cu exemple din sisteme în care funcționează. Nu e un mister. E o alegere. Alegem să nu investim în ea — și atunci nu avem dreptul să ne mirăm că ajungem să cumpărăm de pe internet dovada că suntem buni la ce facem. Sau că cineva cu numele nostru este.

Pentru profesorii care chiar sunt buni și totuși strâng hârtii cu scârbă în luna mai: sunteți eroii mei. Sistemul vă cere să vă traduceți munca într-o limbă pe care n-ați ales-o și care n-are cuvinte pentru ce faceți voi cu adevărat. E obositor și e nedrept.
Și tocmai de aceea merită schimbat.

Dar până se schimbă, am o întrebare pentru voi — profesori, părinți, foști elevi, oameni care au avut un profesor bun și știu exact de ce: Cum ar arăta un sistem în care contează ce se întâmplă de fapt în clasă? În care un profesor care produce învățare — sau măcar nu produce repulsie pentru școală și teamă de a greși — e văzut, recunoscut, bonificat? Ce ar trebui să se măsoare? Cine ar trebui să spună? Cum ar trebui să arate dovada că ești bun la ce faci — nu pe hârtie, ci în realitate?

Scriu asta în luna mai, când se adună dosarele. Dar întrebarea e pentru tot restul anului.

Cu muzicuță: „je vais tenir mes rêves au chaud et le champagne au froid”