La noi ești primul sau nu exiști, e practic imposibil să fii fericit pe locul doi

De Gabi Bartic, CEO Brio

Coronița mea (reacție teribil de întârziată și de fapt complet dezlegată de buzz-ul săptămânii trecute)

Am luat coroniță o vreme, până când n-am mai luat. Și când n-am mai luat, n-am trecut, ca orice preadolescent rebel, de pe 1 pe 15, ci, cumințel, de pe 1 pe 2. Și a fost așa: careu, toată lumea transpirată, noi la F (cred că eram ultima clasă). Se strigă premii după premii, se ajunge la F, se dă premiul 1, se dă coronița, directoarea, plictisită, zice dirigăi: hai să ne grăbim, nu-i mai strigăm pe nume pe ceilalți. A fost prima dată când am fost cealaltă și nu mi-a plăcut. Eu eram chiar mândră de rezultatul meu.

Am dezvoltat ulterior un complex al copilului care trebuia să fie altfel, ca să nu mai fie „cealaltă”. Dacă în gimnaziu toți învățau la mate și română, mie-mi plăcea chimia și mergeam și la olimpiadă. Am terminat secție de mate-fizică, dar eu mergeam la olimpiade la română și engleză.

Complexul ăsta că nimeni nu dă doi bani pe „cealaltă” m-a urmărit toată viața. NU am mers niciodată la petreceri la care nu mă invitase cineva în mod explicit pe mine (nu „cu ceilalți”), nu mergeam la bere la care nu mă sunase cineva să vin, deși știam unde se adunau prietenii mei seară de seară, nu mergeam în vizite în care invitația era de complezență. Țâfnoșeala asta m-a urmărit toată viața.

De aia am înțeles perfect chestia cu coronița. La noi ești primul sau nu exiști, e practic imposibil să fii fericit pe locul 2. Nu te-ntreabă nimeni la ce ești mai bun, te întreabă la ce ești cel mai bun, până și suferința trebuie să fie fie exemplară, fie nu există. Nici pe aia cu „sunt toți premianți” n-o tolerez, e o tâmpenie prea mare pentru mine.

De aia, pe final de viață, am să încep să mă aplec cu seriozitate pe fenomenul „cealaltă/celălalt”. Nu te învață nimeni în literatură cum să fii celălalt și să-ți fie bine, nu te învață nimeni în știință cum să fii celălalt.

Într-o lume de primul și cel mai, eu vreau să-mi trăiesc statutul de „cealaltă” cât de decent pot. Și să le dau naibii de coronițe, nu pot să fiu premiantă, ar trebui să știu asta încă de acum mulți ani.