Iulian Tănase: „Sentimentele de dragoste sînt cei mai importanți membri ai unei familii.“

Foto: Petrică Tănase

Iulian Tănase este scriitor, realizator de emisiuni de radio și tată. L-am văzut pe Iulian și singur, și împreună cu Adora și Sacha, copiii lui. L-am văzut charismatic și elegant când era singur, l-am văzut strălucitor și fericit când era împreună cu ei. Și l-am citit pe Iulian Tănase: i-am citit poemele, prozele și cărțile pentru copii. Și e lumină  multă, lumină mare în scrisul lui Iulian, dau mărturie. Iată câteva picături din „Experimentul MAMATATA“: „Era odată o casă, şi în casă era întuneric foc, şi focul era stins.“ (Adora: 5 ani şi 6 luni) […] „Când Prințul se culca cu Albă-ca-Zăpada, Albă-ca-Zăpada dormea în altă cameră.“ (Adora: 4 ani și 9 luni) […] „– Ce este războiul?/ – Lăzboiul este ce vlei tu să fie.“ (Sacha, fără vârst.). Iulian Tănase scrie cu dragoste, din dragoste pentru copii. Scrie cărți de nestins lampa.  

Cine ești tu, cum ești tu, Iulian?

La patruzeci și patru de ani, dragă Ana, abia dacă am ajuns să am o vagă intuiție a ceea ce sînt. Cel mai onest răspuns la prima parte a întrebării ar fi ăsta: nu știu. Încă mă caut prin viața mea și rareori mă găsesc. Știu că sînt scriitor, știu că sînt om de radio, știu că sînt mai ales tată (asta nu este decît o ordine cronologică), însă e greu de spus cine sînt eu cu adevărat cînd dau la o parte toate aceste învelișuri. Poate că sîntem, de fapt, niște mănunchiuri de calități, fără ca vreuna dintre ele să ne definească cu adevărat. Cum sînt? Sînt un om, sper, normal, cu bucurii și tristeți, cu frivolități și gravități și cu o foarte bună relație cu propria singurătate.

Cum și cât te-a schimbat să fii tată?

Paternitatea este de departe cea mai profundă experiență din cîte am trăit. Și am trăit destule. La vîrsta de douăzeci ani mi s-a întîmplat să îmi moară un om în brațele mele. Era un coleg de spital. M-a afectat emoțional, bineînțeles, m-a urmărit această imagine și încă mă urmărește, însă nimic nu se compară cu experiența de a-mi ține copiii nou-născuți în brațe. Viața este mai tare decît moartea.

A fost greu să înveți să fii tată?

Nu a fost deloc greu. A fost ca și cum dintotdeauna aș fi fost tată. Îmi amintesc că, atunci cînd a venit în vizită să o vadă pentru prima oară pe Adora, mama a fost destul de contrariată de dexteritatea cu care îi făceam băiță Adorei. Nimeni nu te poate învăța dinainte cum e să fii mamă și cum e să fii tată. Dragostea e cea care te învață cele mai multe lucruri și cel mai bine. Dragostea este cel mai minunat instrument de învățare și de cunoaștere. Am învățat să fiu tată fiind, pur și simplu, tată. Sigur, niciodată nu te oprești din învățat. Încă învăț.

Cum te descurci cu greșelile tale de părinte?

Mă descurc și eu cum pot. M-am culpabilizat multă vreme pentru faptul că nu am putut să le ofer copiilor mei o familie. O familie tradițională, mai exact, căci ei au totuși o familie. Sentimentele de dragoste sînt cei mai importanți membri ai unei familii. Ei simt că sînt iubiți și de mine, și de Ioana, nu se pot plînge că nu primesc dragoste. Sigur, știu că va veni ziua cînd eu și mama lor vom ajunge la judecata Adorei și a lui Sacha, însă sper să fie o judecată de apoi cu o sentință blîndă. Am întrebat-o odată pe Adora cum ar fi preferat: să nu se nască deloc sau să se nască și să aibă doi părinți divorțați. Mi-a spus că preferă să se fi născut. Mi se pare normal.

Ce le place cel mai mult copiilor tăi, Adora și Sacha? Dar cel mai puțin?

Lui Sacha îi place cașcavalul, îi place să joace fotbal cu mine și îl suspectez că îi place foarte mult dependența de Adora. Adorei încă îi plac, la 8 ani, păpușile, mai nou îi plac fetele din My Little Pony, îi place să rîdă din nimic, e pasionată de glume. E un mare noroc că Adora și Sacha se au unul pe celălalt, se pot juca împreună ore în șir fără să obosească și fără să se plictisească. Amîndurora le place foarte mult budinca de vanilie pe care le-o fac eu. Cel mai puțin Adorei îi place să citească. Nu prea are chef, deocamdată, de citit, și îmi amintesc că și eu eram la fel la vîrsta ei, așa că nu o bat la cap. Lui Sacha cel mai puțin îi place să doarmă la prînz.

Cum reușești să stabilești echilibrul dintre permisivitate și autoritate?

Nu am nici un algoritm în acest sens. La mine acasă, Adora și Sacha știu că au voie să facă orice cu două condiții: să nu se certe și să nu se lovească. Pur și simplu le dau voie acasă să facă absolut orice, nu mă deranjează că întorc casa cu fundul în sus, cîtă vreme nu se ceartă și nu se cațără aiurea pe mese sau pe dulapuri pentru a se pune în pericol. Și nu au voie să vorbească porcos decît acasă și numai cu condiția să fie amuzanți. Altfel, sub nici o formă.

Ce te sperie cel mai mult în ce-i privește pe copii? Cum reușești să-ți înfrângi temerile părintești, naturale, de altfel?

Nu mă gîndesc la ce s-ar putea întîmpla, încerc să rămîn cu gîndurile în prezent și să nu proiectez nimic, căci oricum n-ar folosi la nimic nimănui, nici lor, nici mie, să ne îngrijorăm de ceea ce s-ar putea întîmpla în viitor. Ne concentrăm pe prezent și, dacă totul e bine în prezent, altceva nici nu mai contează. Cînd se întîmplă să fie bolnavi, de exemplu, intru în vrie, însă nu îmi pierd niciodată cumpătul, mă concentrez strict pe problemă și fac tot ce ține de mine. Pentru mine, drobul de sare nu există.

Foto: Cătălin Olteanu

Care este lucrul pe care fiecare dintre copii l-a învățat de la tine/cu tine și care-i place cel mai mult?

Noi rîdem foarte mult cînd sîntem împreună, ne jucăm, improvizăm, i-am luat cu mine de mai multe ori la atelierele de storytelling pe care le-am ținut într-o vreme pentru copii, și am observat că mereu le-a plăcut la mine că îi pot face pe alții să rîdă. Adora mi-a spus de curînd că există la ea în clasă un copil foarte amuzant și m-a întrebat dacă e fată sau băiat, eu am zis că e băiat, iar ea mi-a spus: Nu e băiat, eu sînt. Apoi, cred că au învățat de la mine și să-și exprime emoțiile, eu le tot repet că e important să spunem ce simțim și să aratăm ce simțim, că e OK să plîngem dacă asta ne vine să facem și să rîdem dacă e cazul. Acum cîteva zile am fost cu Sacha la „Coco“, e un film de animație extraordinar despre relația dintre dragoste și uitare, am plîns mult la filmul ăsta, lacrimile îmi șiroiau îndărătul ochelarilor 3D. La final, i-am spus lui Sacha că m-a emoționat foarte tare filmul și că am plîns. El mi-a spus: Stai liniștit, că și eu am plîns.

Cât de nociv ți se pare reproșul în educația copiilor?

Reproșul e foarte nociv dacă e doar reproș și-atît. Reproșul e un instrument de inhibare. Cu copiii trebuie să vorbești, să le pui întrebări juste, să încerci să îi înțelegi și ei să simtă că au în tine un complice, nu cineva care, de la înălțimea vîrstei și a experiențelor trăite, le predă lecții de viață.

Cum reacționezi când ești confruntat cu greșelile copiilor?

Vorbesc cu ei ca și cum problema nu ar fi a lor, ci a noastră, adică în egală măsură și a mea, ca părinte. Pe de altă parte, greșeala este, și ea, un foarte bun instrument de cunoaștere și de autocunoaștere, așa că e foarte bine că există această posibilitate de a greși, din greșeli se învață, din greșeli ajungi să descoperi America și chiar pe tine însuți/însăți. Și, oricum, greșelile copiilor sînt mici copii pe lîngă greșelile adulților.

Foto: Alex Gâlmeanu

Ce formă de educație instituțională urmează copiii tăi? Experiența lor și experiența ta în legătură cu această școală/grădiniță este una bună?

Adora a făcut o grădiniță de stat în București și am fost foarte mulțumit de această experiență. Clasa pregătitoare a făcut-o la Școala Hamburg, și a fost foarte bine, Acum e în clasa a doua la o școală publică în Mangalia, și nu e neapărat foarte încîntată nici de colegi, nici de doamna învățătoare, însă ea își vede de treaba ei. Sacha e la grădiniță la Mangalia, e o grădiniță, de asemenea, publică, și îi place.

Cum ai reacționat atunci când ai fost nemulțumit în legătură cu școala/grădinița? Despre ce fel de nemulțumiri a fost vorba?

Am fost tentat să reacționez vehement atunci cînd Adora mi-a spus că era șicanată de niște colegi. Am fost furios și am vrut să merg la școală în încercarea a pune lucrurile la punct. Însă, după ce m-am gîndit mai bine, am preferat să nu fac asta, m-am temut cumva de mine, că aș putea exagera, așa că am ales să vorbesc cu Adora despre această problemă, i-am spus să se țină cît mai departe de colegii ceva mai violenți și, dacă ei continuă să o șicaneze, să îi spună doamnei învățătoare și, bineînțeles, mie și Ioanei. Din fericire, lucrurile s-au rezolvat de la sine. N-au mai fost probleme.

Este fericirea cel mai bun educator al unui copil, Iulian?

Aș zice că dragostea e cel mai bun educator. Fericirea e mînă-n mînă cu dragostea, ce-i drept. I-am vorbit Adorei despre această întrebare a ta, și ea mi-a spus că cei mai buni educatori sînt „dragostea, fericirea, bucuria și cartofii prăjiți“. 🙂

Ah, mi-am amintit că atunci când am cunoscut-o pe Adora, la o lansare de carte de la Muzeul Țăranului, avea în față o farfurie cu cartofi prăjiți și niște ochi cât două ceruri deasupra cartofilor. Dar să revin. Cât de important este pentru copii ca părinții lor să aibă o relație foarte bună, dar de-adevăratelea, nu de fațadă, și după ce s-au despărțit?

E foarte important. Este esențial. Nu toți reușesc. Unii nu reușesc niciodată, altora le trebuie ceva mai mult timp pentru ca lucrurile să se așeze și resentimentele măcar să se mai dilueze, dacă, de dispărut, nu pot dispărea definitiv.

Ce înseamnă libertatea, atunci când vorbim despre copii? Dar despre părinți? (Știi tu bine-cunoscuta frază: „Copilul meu e totul pentru mine, nu am viață în afara lui, mă dedic complet copilului, e rostul meu în viață.“)

Copiii au libertatea în sînge, iar limbajele lor (verbal, emoțional, gestual etc.) sînt oglinda acestei libertăți. Personal, am încercat să nu le deranjez prea mult copiilor mei libertățile de exprimare, chiar dacă e nevoie, desigur, și de niște reguli. E un continuu dans pe sîrmă pe care părintele, conștient de importanța libertății copilului, trebuie să îl facă pentru a ajunge la un echilibru între nevoia de libertate a copilului și dorința (părintelui) de a crește un om sănătos, securizat emoțional, educat. Nu e deloc simplu, dar nu e nici imposibil. Cîtă vreme părintele stă de vorbă cu copilul și încearcă să îi înțeleagă nevoile, totul se aranjează.

Cît privește a doua întrebare, copiii mei, da, sînt totul pentru mine, însă eu am o viață și în afara copiilor. E greșit să te neglijezi pe tine, ca adult, pentru a te dedica în exclusivitate copiilor. Tocmai pentru că îmi iubesc copiii, încerc să am grijă ca ei să aibă un tată fericit. Eu nu mi-am suspendat viața personală de cînd am devenit părinte, chiar dacă prioritățile s-au mai schimbat. Mi-am văzut în continuare de scris, de radio, adică de lucrurile pe care le făceam și înainte de a deveni tată și care mă făceau fericit. Copiii au nevoie de părinți fericiți pentru ca și ei, la rîndul lor, să fie fericiți. Un părinte frustrat și nefericit e cea mai grea povară pentru un copil.

Foto: Ioana Diacu

Când ai început să scrii cărți pentru copii? Ce anume a născut primul text?

Am început să scriu cărți pentru copii după divorț. A fost o modalitate de a umple un gol, o absență. A fost felul meu de a rămîne aproape de copiii mei, chiar și atunci cînd ei erau departe de mine. „Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat“ s-a născut dintr-o mare durere și dintr-un dor teribil, și mă bucur că am putut converti aceste emoții puternice într-o poveste. E o poveste destul de amuzantă.

E o poveste minunată, am citit-o. Ce le poți spune părinților care se plâng de faptul că nu citesc copiii?

Copiii mei, cum ziceam, nu sînt foarte pasionați de citit, deocamdată, și nici nu insist să fie. Nici eu nu eram cînd aveam vîrsta lor (Adora are 8 ani, Sacha are 6). Eu le povestesc despre cărți, la mine în casă sînt cărți peste tot, iar eu am încredere în forța și magnetismul cărților.

Înveți tot timpul de la copiii tăi, te-am auzit spunând asta. Crezi că datorită copiilor ni se diminuează orgoliul și tot datorită lor învățăm lecția bunătății?  

Există multe lecții pe care copiii pe ni le dau nouă, adulților din viața lor. E și lecția bunătății, desigur, pe care eu am primit-o mai ales de la Sacha, dar și tot felul de alte lecții care au legătură cu dragostea, libertatea, poezia, mirarea, jocul, joaca și așa mai departe. Cred, da, că datorită copiilor ar trebui să ni se diminueze egoul ca depozitar al trufiei și vanității, și asta deoarece, atunci cînd devii părinte, tu nu mai ești (sau n-ar trebui să mai fii) cea mai importantă persoană din viața ta. Sigur că ar fi aberant să renunți cu totul la tine, cum ziceam mai sus, nu trebuie să faci asta, tot ce trebuie e să pui binele copilului pe primul loc. Dragostea pentru propriii copii te dă jos de pe soclul pe care ai locuit înainte de a deveni părinte, ceea ce e perfect.

„Experimentul MamaTata“, „Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat“, „Melciclopedia. Povestea Melcului Prinț“ – trei cărți pentru copii-copii și adulți-copii. E altfel cerneala stiloului care scrie cărți pentru copii?

Da, e altfel. E o cerneală empatică, mult mai empatică decît cerneala cu care se scriu cărți grave, serioase, prețioase. Trebuie să empatizezi cu universul și mintea copilului, trebuie să te pui în pielea lui și, mai ales, trebuie să te pui în pielea limbii lui, a limbajului cu care el se joacă zi de zi. E mult mai greu să scrii cărți pentru copii, însă e și mult mai frumos. Din fericire, am avut și am parte de doi educatori minunați, Adora și Sacha, de la care am învățat mult în ultimii ani.

Te-ntrebam mai devreme despre fericire ca educator optim. Dar umorul, Iulian? Este râsul cel mai iubit și cel mai iubitor animal de companie? Ei, hai, nu te gândi la sălbăticiune…

Rîsul, da, este cel mai iubit și cel mai iubitor animal de companie al copilului, cum bine spui. Este esențial. Copiii au nevoie de rîs ca de aer, așa că tu, ca părinte, ești obligat să le poți oferi copiilor tăi aceste frumoase baloane de oxigen. Chiar dacă se întîmplă să nu ai un simț al umorului exagerat de dezvoltat, tot poți face destul de multe pentru copilul tău, totul e să te joci cu el, să nu îți fie jenă să te prostești, să nu îți fie rușine să fii penibil și așa mai departe. Copiii iubesc să te vadă în situații ridicole. De altfel, „a rîde“ și „ridicol“ au rădăcini latinești comune (ridere/ridiculus). Noi am avut noroc la capitolul ăsta, ambii părinți ai copiilor mei stau bine cu umorul, iar Adora și Sacha par să își fi făcut din simțul umorului un al șaselea simț.

Interviu de Ana Barton

Foto: arhiva lui Iulian Tănase