Istoria unui mâine

Istoria unui mâine

de Marcel Bartic, profesor de istorie

Nu ne-am dus departe de școală ieri. Ne-am tras undeva la umbră, la povești. Ce să facem și noi altceva? Mai bem o gură de apă. Mai mâncăm  o înghețată. Și povestim. 

Azi ne-au dus pașii tot acolo, unde odihnesc morții de la Revoluție. Am simțit că e locul cel mai potrivit pentru ce urma să le povestesc. 

Ia, spuneți, copii, ce știți voi despre comunism? Eu, eu, domnu’, știu eu! A fost foarte rău și a fost un dictator, pe care îl chema Ceaușescu, și nu le dădea mâncare la oameni și nu-i lăsa să iasă din țară! Așa e, copile. Uite, hai să vă spun cum au ajuns părinții și bunicii voștri să trăiască în comunism. Într-o dictatură, că asta a fost, până la urmă. Ca în Coreea de Nord, domnu’? Ca-n Coreea de Nord, da.

Oamenii treceau grăbiți, dinspre și înspre viețile lor, pe trotuarul din fața cimitirului. Din când în când, câte unul mai arunca o privire către noi, ușor suprins să vadă, dincolo de gard, printre cruci, un grup de copii ascultând ochi și urechi ce le spunea domnu’, așezat pe asfalt în mijlocul lor.

Și povestea se așeza cuminte, smerită, pe frunzele și iarba din jurul nostru.

Ei, copii, și după ce a venit Ceaușescu din vizita aia din China și Coreea de Nord, în România a început să fie cumplit de greu.  Luați pâinea la cartelă, domnu’? Da, îți vine să crezi? Primeam în fiecare lună un fel de cartonaș, pe care erau trecute zilele lunii, și te duceai cu el la Alimentara. Nouă, spre exemplu, ne dădeau, pentru o familie de cinci persoane, două pâini și jumătate. Cum adică jumătate? Uite așa, simplu, doamna de la tejghea avea un cuțit mare și îți tăia pâinea în două. Una ți-o dădea, pe cealaltă o păstra.

M-am oprit câteva secunde. 

Nu, nu intenționam nici un efect retoric, pur și simplu am avut senzația că țineam și acum pâinea aia în mâini. 

Îi simțeam și acum mirosul. M-am revăzut cum, atunci, în urmă cu aproape patruzeci de ani, mă trimiteau ai mei după pâine. Aveam o sacoșă în mână, niște pantaloni scurți din tercot și alergam până pe dealul de la Tic Tac, dădeam bună ziua și îi spuneam entuziasmat tovarășei vânzătoare, am venit după pâine, sărumana! Urmăream întotdeauna, cu ochii mari, cum taie cea de-a treia franzelă în două, îmi amintesc perfect firimiturile de pe tejghea și jur, jur că întotdeauna mi s-a părut că mie îmi dă partea aia mai mică. Puneam pâinea în sacoșă și fugeam spre casă,  strecurându-mi o mână și rupând, vinovat, o bucată din jumătatea aceea.

Domnu’! 

Domnu’!

Da, iartă-mă, ia spune, vrei să mă întrebi ceva, așa-i? Da, da’ dulciuri erau? Copile, nici dulciuri nu prea erau. Sau cred că, pe aici prin București, se mai găsea câte ceva, pe la noi, de unde sunt eu, nu prea găseai nimic. Mai ales de prin anii 80′ încolo, când lui Ceaușescu i-a trăsnit prin cap o idee, să construiască hardughia aia de Casa Poporului. Domnu’, știu eu, a dărâmat un cartier întreg, se chema Uranus! Da, copile, bravo, exact așa. Ceaușescu avea ambiția să o facă cea mai mare și mai luxoasă din lume, iar asta a costat foarte mulți bani. De unde credeți că a luat banii? De la oameni, domnu’! Exact. Și, uite așa, am început să simțim greutățile din ce în ce mai mult.

Un șofer grăbit a claxonat dincolo de gard și mi-am pierdut, pentru o clipă, șirul gândurilor. 

Știți ce, mai dă-le naibii de gânduri, nu credeam că mă mai afectează atât. Cum să le explici copiilor ce erau alea greutăți? 

Greutăți? Nici măcar nu e cuvântul potrivit. Erau niște speranțe, niște așteptări, niște dorințe care te sfâșiau, pur și simplu. Cum să le explici cum era atunci când așteptai să-ți ia ai tăi o pereche de teniși noi, cu banii pe care maică-mea îi făcea cosând mileuri până noaptea târziu, pe care mai apoi le ducea la Consignație. Pentru noi, în mintea noastră, Consignația devenise un fel de paradis terestru, din care se revărsau bani cu sacii, bani cu nemiluita, din care ne puteam cumpăra tot ce voiam noi, și teniși, și pâine mai multă și poate chiar și ceva bun. Cât de mult mi-aș fi dorit atunci să mănânc ceva bun! Ceva, orice, nici n-aș ști să vă dau definiția bunului ăstuia, da’ să fie bun! Și mult!

De la Consignația nu veneau banii întotdeauna la dată fixă. Uneori, se întâmpla să meargă maică-mea să vadă dacă s-au vândut mileurile și ne spunea, hai că vă cumpăr astăzi dacă îmi dau ăștia banii. Noi așteptam acasă, în camera cu fereastra spre stradă, cu nasurile lipite de geam, așteptând să se întoarcă. O jumătate de oră, o oră, poate și mai mult. Ne imaginam cam ce ne-ar putea cumpăra, ne făceam planuri, făceam împărțeala deja. Încercam să-mi imaginez cum arăta Consignația aia și în mintea mea era așa ca o cameră imensă plină cu bani și mileuri, mileuri și bani, iar când avea să intre mama acolo, avea un teanc mare de bancnote numai pentru ea! Știam dacă ia bănuții după cum o vedeam venind spre casă. Dacă avea două, trei plase în mână și venea cu pas grăbit, însemna că, da, a luat banii și venea cu ceva bun, prilej de mari chiote prin casă, hârjoneală și întrecere până la ușă să-i deschidem. Dacă venea mergând încet, știam că nu a vândut mileurile și răspunsul era nu vă ia mama teniși astăzi. Poate mi-i dă mâine. 

Vă ia mama teniși mâine, da?

Și iar speram. Mâine o să-i dea. Ai să vezi, mâine o să-i dea banii mamei și o să ne luăm cei mai grozavi teniși din lume! Și o să am grijă de ei și n-o să-i mai rup ca pe ceilalți, și am să-i sterg de praf și n-am să mai merg cu ei cusuți la școală. 

Mâine. Mâine va lua bănuții. Ai să vezi. Mâine va fi mai bine. 

Cum să le explic eu astăzi ce era mâine ăsta pentru noi?

Domnu’!

Da, copile. 

Eram tot acolo, în cimitirul în care odihnesc morții de la Revoluție. Povestea și gândurile mele se așezau cuminți, smerite, pe frunzele și iarba din jurul nostru. Oamenii treceau grăbiți dinspre și înspre viețile lor, iar eu, pentru o secundă, atât, o secundă mică, mică, am simțit iar cum îmi doresc, dar îmi doresc enorm, o pereche de teniși noi.

Ne mai povestiți, domnu’? 

Vă mai povestesc, copii. Da’ acuma știți ceva? Haidem să ne luăm ceva bun. O înghețată, ce spuneți? Ar merge o înghețată? Daa, știam eu.

Hai să ne luăm ceva bun.

Vă mai povestesc mâine despre Ceaușescu. 

Și despre teniși. 

Și despre mâine.