Închide
Școlile particulare nu sunt o noutate în peisajul nostru educațional. Sunt parte a învățământului românesc, ale cărui începuturi coincid cu zorii epocii moderne. De la preceptorii străini și “dascălii ce se află la casele boierești”, care dădeau lecții de latină, franceză sau retorică odraslelor de boieri sau de domnitori, până la “școala de științi”, “școalele osebite”, “școalele de pre de laturi”, “care sparg școala domnească (îi fac concurență, n.a.), educația privată a avut o contribuție importantă la modernizarea școlii românești. E adevărat, era un mediu în care numărul învățăceilor era unul restrâns. Accesul era condiționat de apartenența la o categorie socială privilegiată. A fost însă un receptor sensibil la cele mai noi idei ale pedagogiei și culturii apusene și o rampă pentru ideile iluministe în spatiul românesc.
Parcursul istoric al acestui tip de învățământ a fost însă unul marcat de perioade dificile. Rolul său nu a fost întotdeauna doar de alternativă la școlile publice ci și de refugiu și de supraviețuire identitară. Este cazul românilor din teritoriile aflate sub dominația monarhiei dualiste, unde s-a putut învăța românește la adăpostul școlilor particulare, sau cel al evreilor, care au avut de suferit din cauza legislației antisemite din perioada 1938-1944. Acest ultim exemplu arată poate, cel mai bine, însemnătatea avută de școala particulară ca simbol al comunității și mijloc de rezistență față de abuzurile statului, aflat nu întotdeauna pe drumul cel bun al istoriei.
Contextul în care învățământul privat a exprimat astfel de însușiri a fost, în preajma anului 1940, unul zbuciumat pentru societatea românească. În vara acestui an, România a suferit însemnate pierderi teritoriale, urmate de abdicarea regelui Carol al II-lea și preluarea puterii de către generalul Ion Antonescu. Proclamarea, la 14 septembrie 1940, a “statului național-Legionar Român” a dus la intensificarea legislației antisemite, proces început încă din 1938, în vremea guvernării Goga-Cuza. Evreii au fost excluși din toate domeniile de activitate ale societății românești iar măsurile de românizare au dus la eliminarea lor din rândul cetățenilor cu drepturi egale, consfințite prin Constituția din 1923. Învățământul nu a făcut excepție de la această stare de fapt.
Pe 11 octombrie 1940 a fost adoptat Decretul-lege nr. 3438 privind reglementarea situației evreilor în învățământ. La articolul 3 era menționat că “cei născuți din ambii părinți evrei, indiferent de religie, nu sunt admiși ca elevi sau studenți în școlile românești de grad primar, secundar sau superior de stat sau particular și nici în școlile celorlalte unități etnice creștine”. A urmat un val de eliminare a populației evreiești din școlile și universitățile românești, indiferent că era vorba de elevi sau profesori. Principiul numerus clausus, practicat până în august 1940, potrivit căruia era admis un mic procent de elevi evrei într-o clasă, a fost înlocuit cu numerus nullus, care-i elimina complet.
Din considerente care țineau de supravegherea și controlul elevilor și studenților excluși, le-a fost lăsată posibilitatea de a-și înființa școli particulare. Potrivit observațiilor consemnate de Matatias Carp, aceștia își puteau organiza școli proprii de grad primar și secundar, cu obligația de a funcționa numai cu personal evreiesc și de a fi frecventate doar de elevi evrei. Diplomele emise de aceste școli nu erau recunoscute de statul român.
Un document din ianuarie 1945 menționează existența în București a câtorva școli particulare evreiești:
Mărturiile celor care au frecventat aceste școli prezintă, pe fondul unui context politic tensionat, stări, atitudini, trăiri ale unor adolescenți aflați într-un proces forțat de maturizare. S-au păstrat mărturii legate de încercările de “rezistență” ale liceenilor evrei față de regimul Antonescu prin activități clandestine, în fond acțiuni inofensive dar de mare însemnătate simbolică pentru niște copii de 14-15 ani.
Clădirea școlii evreiești ”Lumina”, din Craiova. Sursă foto: cvlpress.ro
Relatând despre această perioadă, unul dintre foștii elevi ai Liceului “Cultura B” din București, Alexandru Elias, își amintea că “în această atmosferă, unii dintre noi am discutat despre organizarea gărzilor de autoapărare. Eram naivi, fără experiență, doar cu idealuri. De fapt, nu am făcut nimic concret, dar era firesc să ne gândim câțiva dintre noi la autopărare. Aveam 17 ani, unii 12 sau 14, 15 ani, eram revoltați, cei mai maturi simțeam nevoia de a protesta, de a acționa. Trăiam un sentiment de demnitate rănită, de revoltă împotriva nedreptății, de grijă pentru pericolele probabile. Era firesc, era explicabil.”
Chiar dacă inițiativele de acest fel nu aveau urmări serioase, reacția autorităților era extrem de categorică și brutală. Max Emanuel Gruder, un alt elev al liceului își amintea că “… în mijlocul unei ore, ușa clasei noastre s-a deschis și directorul școlii, însoțit de câțiva profesori de la alte clase, ne-a anunțat că trei dintre colegii noștri mai mari fuseseră împușcați ca urmare a unui proces și a unei perioade de detenție în celula condamnaților la moarte, perioadă în care cei apropiați lor făcuseră tot ce le fusese cu putință ca să-i scape de pedeapsa capitală. Directorul ne-a cerut un moment de reculegere, dar tăcerea care s-a așternut în clasă a rămas stăpână pe încăpere toată dimineața”.
Elevii care urmau cursurile acestor școli nu erau scutiți de obligația, conform legilor lui Antonescu, de a face parte din detașamentele de muncă forțată. Scriitorul Elvin Bernstein povestea, rememorându-și anii liceului petrecuți la “Max Aziel” în București, cum echipa din care făcea parte a fost repartizată initial la îngrijirea grădinilor de zarzavat din capitală. Ulterior, după ce bombardamentele aliaților au început să afecteze orașul, adolescenții au fost trimiși să scoată victimele de sub dărâmături: “La început, relata Bernstein, ne cuprindea o ușoară amețeală și munceam cu respirația întretăiată de tulburare și o senzație de sfârșeală la inimă, dar pe urmă am prins a ne obișnui…”
Relatările foștilor elevi ai liceelor particulare evreiești din perioada anilor 1940-1944 păstrează emoționante consemnări despre profesorii, care, de la catedră, le-au fost alături în tot acest timp. Sunt menționați ca titulari ai catedrelor de la Liceele Cultura: lingvistul Alexandru Graur (devenit mai târziu membru al Academiei Române), profesorul de istorie Mauriciu Kandel, matematicienii Arno Kahane și Abraham Hollinger, lingvistul și filologul Jacques Byck, profesorul de filosofie Bruno Colbert și Mihail Sebastian, autorul binecunoscutului “Jurnal”. „Niște profesori nemaipomeniți de buni”, își amintea Aristide Streja, unul din elevii de la “Cultura”. Evident, un aspect de care statul român s-a sinchisit prea puțin când a decis să-i dea afară din instituțiile de învățământ de stat, doar pentru vina de a fi evrei.
În lumina informațiilor prezentate până acum, ar trebui, poate, să ne aplecăm cu mai multă atenție asupra istoriei învățământului privat din România. Abordate din această perspectivă, sursele istorice lasă să se întrevadă un întreg univers de fapte, emoții, trăiri, care îndeamnă la cunoașterea acestei epoci într-o altă cheie. Studiul educației private pentru perioada cuprinsă între 1940 și 1944, văzută ca un capitol distinct al învățământului românesc, ar întregi imaginea de ansamblu a istoriei noastre contemporane și ar oferi cu siguranță nebănuite perspective unui cercetător curios.
