Închide
de Andrei Avram, profesor de istorie
Vuiește rețeaua din cauza postării unui om de televiziune în care le plânge de milă profesorilor, amintește despre prostia elevilor, solicită exmatricularea „loazelor din școli” și „redarea” puterii profesorilor. Postarea este însoțită de un selfie cu Ministerul Educației pe fundal – varianta postmodernă a umblatului cu jalba în proțap, a modalității în care se făceau solicitări cârmuirii în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat al spațiului românesc.
Reacțiile la postarea amintită au fost, la rând lor, virulente, și au depășit cele câteva rânduri scrise de inițiatorul „dezbaterii”. Postarea aceasta ar avea inclusiv puterea de a-i demasca pe cei care pozează în postmoderni, când ei sunt, de fapt, niște retrograzi (profesori cu „mentalitate de mămăiță, dinozauri și tăntiță”, pentru a relua o altă expresie devenită virală).
Dan Negru nu este singurul care a criticat sistemul de învățământ și dorința de reformare a acestuia. Poate cea mai dură critică la adresa actualului sistem a fost scrisă de Mircea Platon, redactor-șef al revistei Convorbiri literare și intelectual veritabil, școlit în Occident. Doar că acesta nu a criticat sistemul într-o postare pe Facebook, ci într-o lucrare de 459 de pagini, al cărui titlu este relevant pentru viziunea autorului și a cărui semnalizare o găsesc oportună în contextul actual: Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei învățământului românesc (Editura Ideea Europeană, București, 2020).
Nu îmi propun să deconstruiesc viziunea moderatorului Dan Negru sau să recenzez lucrarea lui Mircea Platon, ci doar să remarc faptul că un punct comun al unor asemenea abordări este o generalizare forțată, pretenția unei abordări holistice și, uneori, căderea într-o eroare logică pe care latinii o numeau argumentum ad populum, care consideră că un fapt este veridic pentru că lumea crede că este adevărat. Aplicat situației actuale ar suna în felul următor: „Lumea crede că sistemul educațional de azi e compus din școli-mall. Prin urmare, sistemul educațional este compus din școli-mall” sau „Majoritatea crede că pe vremuri se învăța mai serios. Prin urmare, pe vremuri se învăța mai serios” sau „Cei mai mulți cred că în trecut elevii nu creau probleme pentru că autoritatea profesorului era respectată. Prin urmare, în trecut, autoritatea profesorului făcea ca elevii să nu cunoască derapaje comportamentale” etc.
Fără pretenția generalizării, a inducerii ideii că ceea ce urmează să prezint este definitoriu pentru sistemul de învățământ din trecut, îmi propun să atrag atenția asupra unor evenimente din „trecutul de aur” al învățământului din România. Unele dintre ele au fost publicate în cărți, altele sunt inedite, informaţii regăsite în arhive prăfuite.
La începutul anului 1818, la Academia Domnească de la Sfântul Sava, un profesor a avut o altercaţie cu un elev, conflictul terminându-se foarte prost pentru profesorul Neofit Duca. Acesta a fost lovit „cu ciomagul în cap. El fu ridicat de jos în nesimțire și multă vreme zăcu, greu bolnav”. În semn de protest, dascălul își înaintează demisia, însă răspunsul îl dezarmează: „Ai dreptate, dascăle, dar vinovatul e nobil și n-am ce să-i fac”¹.
Aproape 100 de ani mai târziu, pare că problemele disciplinare continuă să creeze probleme. Nu mai este bătut profesorul, dar sunt devastate sălile de clasă. Pe 26 septembrie 1916, se solicită convocarea „conferinței clasei a III-a B” (echivalentul Consiliului Clasei din zilele noastre) din cadrul aceleiași instituții de învățământ, pentru a se stabili pedepsele ce trebuiau aplicate elevilor rebeli. Vinovații au fost identificați, tuturor li s-a scăzut nota la purtare. Însă, pedeapsa se extinde asupra întregului colectiv: „clasa întreagă va contribui bănește spre a se face reparația pereților stricați”.
Un an mai târziu, altă problemă dezbătută în cadrul Consiliului Profesoral al Colegiului Sfântul Sava. Puțini s-ar fi așteptat la așa ceva din partea lui Alexandru. Inițial, doar solicitase un transfer la o altă școală. Nimic vinovat la prima vedere. Însă, s-a dovedit că elevul avea alte planuri. Foarte atașat de cărțile bibliotecii, cu prilejul transferului, s-a gândit să-și însușească câteva dintre acestea. „Jaf în toată regula”, au gândit unii profesori. Cert este faptul că aceștia au descoperit fapta elevului, motiv pentru care, începând cu ora 17:15, în ziua de 17 octombrie 1917, se întrunesc în Consiliul Profesoral. Profesorii își exprimă punctele de vedere, toți se declară stupefiați: se hotărăște exmatricularea elevului. Astfel, Zaharia Alexandru a ratat atât „jaful”, cât și transferul la un alt liceu.
Războiul se încheie, dar problemele disciplinare ale elevilor continuă. În luna februarie a anului 1920, la finalul unei evaluări, elevul Ricci Gheorghe a dat foaia goală profesorului de Limba Germană și i-a spus acestuia: „N-ai decât să pui dumneata nota unu, cum ai mai pus”. În cadrul aceluiași Consiliu, s-a discutat despre elevii Cristescu și Maltopol, prinși la fumat².
Dacă am generaliza pripit și am confunda particularul cu generalul, am putea trage următoarele concluzii: 1) la începutul secolului XIX, profesorii erau loviți cu bâtele în moalele capului de către elevi, iar vinovații nu erau sancționați; 2) În timp ce tații lor erau plecați pe front, elevii români devastau sălile claselor; 3) Elevii români, indiferenți la luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz, furau cărțile din bibliotecile liceelor; 4) În primii ani din existența României Mari, profesorii nu aveau nicio autoritate în fața elevilor care îndrăzneau să îi sfideze și să refuze să rezolve subiectele de examen, dându-le foile goale, nesemnate și care, în locul frecventării cursurilor, preferau să meargă la fumat. Niște „loaze”.
De fapt, acestea sunt cazuri izolate, care nu caracterizează sistemul de învățământ din epocile istorice amintite și care fascinează tocmai prin ineditul lor. De cele mai multe ori, profesorii nu erau bătuți, elevii nu-și devastau clasele, nu furau cărți din bibliotecile liceelor, rezolvau sarcinile date de profesori și, în timp ce 2-3 erau la fumat, cei mai mulți erau în sălile de clasă, ascultând, fascinați sau plictisiți, discursul profesorului.
Nici în ziua de azi profesorii nu umblă „în vârful picioarelor” pentru a nu deranja „loazele” pentru simplu motiv că „loazele” reprezintă excepția, nu regula. Iar dacă „cirezile de proști” irecuperabili sunt în mintea unora, nu înseamnă că acestea există și în realitate.
¹ Apud Adrian Majuru, Copilăria la români (1850-2050). Istorie și prognoză, Ediție revăzută și adăugită, Corint Books, București, 2021, pp. 106-107.
² Evenimentele amintite sunt preluate din Direcția Municipiului București a Arhivelor Naționale, Fond Liceul „Nicolae Bălcescu”, Registrul Procese Verbale, Dosarul 2/1917 și Dosarul 3/19.
